De obicei, ziua, pământul vorbeşte; noaptea, respiră şi îşi restabileşte forţele, iar eu vreau ca pământul să cânte, vreau să-l ascult pentru a-mi potoli foamea sufletească. Vreau să mă trezesc zâmbind soarelui, să ascult adierile infinite ale vântului, vaietul apei care mă împrospătează, să-i zâmbesc celui apropiat şi să privesc cerul senin.
Să privesc de jur-împrejur şi să tresar deodată la un semnal venit din cer, de la soare, căci el îl dă. Ar însemna că simfonia a început şi noi trebuie să fim pe poziţii. Vibraţia fiecărei coarde să urce dreaptă, pură şi izolată de toate celelalte, care în ansamblu dau naştere unei frumoase deşteptări cu săruturi călduroase ale razelor solare.
Apoi vibraţiile cresc, se contopesc într-un singur concert şi el pluteşte, sare, alergă. Urcă şi coboară, admiră şi se lasă admirat, este asemeni unui suflet nobil, dar trist care se lasă dirijat de instinctele pure ale naturii. Ah cât de bun poate fi soarele dimineaţa!
