E noapte. Stau la fereastră şi privesc spre cer, te caut. Ai fost aproape, atât de aproape încât îţi simţeam căldura, te simţeam, te vedeam, te citeam. Te-ai îndepărtat de mine, nu-mi luminezi, nu-mi dai o rază de lumină ca să ştiu şi eu că tu mai ai nevoie de mine, deoarece eu am nevoie de tine.
Merg prin întunecime. Privesc în jos cu speranţa de a-mi vedea umbra, atunci voi şti că eşti aproape, mă priveşti şi radiezi de fericire… Nu o văd, e bezdnă! Oastea norilor negri a împăienjenit bolta cerească înghiţind în sine orice lumină, orice speranţă. Sunt norii despărţirii, dacă aş ajunge cu mâinile la cer, i-aş alunga… dar nu ajung, sunt un rătăcit în lumea muribunzilor atunci când tu eşti o veşnicie.Auzul, mirosul, atingerea, gustul, nici chiar vederea nu pot să-mi demonstreze că tu încă exişti, dar eu ştiu, eu simt, eu sunt convins că cerul încă poartă acea coroană din stele cu-n diamant în vârf. Exişti pe partea cealaltă de necunoaştere, exişti şi luminezi. De-un an de zile n-ai mai fost aproape inimii, chiar dacă fizic eşti şi vei fi departe. De-un an de zile nimeni nu mi-a mai vorbit despre tine, nu mai eşti acea catastrofă de cândva, însă tu continui să-mi provoci panică în suflet şi în minte. Un orb în noaptea vagă sunt fericit că te-am văzut, sunt trist că nu te văd, vreau să te văd dar nu pot da înapoi, chiar dacă ştiu că-n spate e lumină, a ta lumină. Merg înainte, mergem înainte, şi totuşi speranţa moare ultima.
Pas după pas, mişcările mele sunt întrerupte, iar tu pluteşti uşor prin viaţă, pluteşti fără s-atingi problemele, necazurile. A luat sfârşit încă un ciclu al existenţei tale, urmează un nou început, un nou imbold. Păstrează-ţi traiectoria de zbor că s-a adeverit a fi corectă; păstrează lumina ca să fii văzută şi luminează-le rătăciţilor calea; păstrează-ţi frumuseţea care încântă chiar şi cea mai sălbatică fiară; fii simplu, Luna, c-aşa a fost să fie.