Acesta trebuie să fi fost unul dintre cele mai cumplite experimente din istoria ştiinţei. În iulie 1968, etologul John B. Calhoun a construit o utopie pentru șoareci, o încăpere de metal de 3 metri cubi, în care introducea hrană nelimitată, apă și materiale pentru cuiburi.
Înăuntru a pus patru perechi de șoareci, care într-un an s-au înmulțit pînă la 620. După ce au ajuns la acest număr, societatea utopică s-a autodistrus – masculii au devenit agresivi, femelele au început să-și neglijeze puii și șoarecii mai slabi au fost împinși spre centrul spațiului, unde erau resurse mai puține.
În mod normal, Universul-25 ar fi trebuit să fie paradisul pentru cele 4 familii de şoareci care au fost introduse înăuntru şi pentru urmaşii lor. Aveau de toate. Nu existau boli, nu lipsea nimic. Sau aproape nimic. Singurul lucru care lipsea era spaţiul. Şoarecii au început să se înmulţească. În scurt timp însă, spaţiul s-a aglomerat. Din acest moment a început tragedia.
După 600 de zile, femelele au încetat să se reproducă și masculii au încetat să le mai atingă, iar pînă în 1973 întreaga colonie a murit. Chiar și cînd populația a ajuns la nivelurile inițiale, comportamentul lor a rămas neschimbat.
Nu existau prădători în acel univers, singura problemă era faptul că nu aveau unde să plece. Calhoun a tras concluzia din acest experiment că cel mai mare pericol pentru omenire n-ar fi lipsa resurselor, ci lipsa spațiului de mișcare.
