Vreau să vă spun o poveste. Una reală, fără feți-frumoși și zîne cu zmei.
Cică a existat odată demult demult, în un oraș îndepărtat pe nume Chișinău, a existat un ciuvak de treabă pe nume Dorin. Și era nalt de statură Dorin, cu ochelari și bine făcut. Sau poate nu. Fetele să aprecieze. Și avea băiatul ăsta un nărav: îi plăcea să facă suprize. Mai precis, surprize la pătrat( adică surprize-surprize). Azi una, mîine alta, poimîine 4 deodată. Lumea a cam început să să-l bănuiască de vrăjitorie. Cum așa e posibil: cineva îi cineva da cineva nu-i cineva. Așa că s-au terminat cu surprizele. A început o viață crudă, dar frumoasă. Viața în care el singur era surpriza.
Așa că s-a pornit Dorin la drum. A mers cît a mers, și iar a mai mers, pînă a dat de dom’ Mihai. Și dom’ Mihai nu a stat mult pe gînduri și i-a arătat o joacă. Joaca se numea: Primăria. Interesantă joacă era. Lui Dorin i-a plăcut pe loc. Dar și joacăi i-a plăcut de Dorin. Vă închipuiți, unei joci să îi placă de un om. Și a început Dorin să se joace. Azi un pic, mîine un pic. Și trebuia să treacă anumite misiuni în joacă. Odată să construiască o baricadă la Piața Centrală. Altă dată invers, a avut misiunea să scoată apa din Chișinău. Dar cel mai interesant în joacă erau duelurile. Multe dueluri a avut Dorin. Cîte vrei și cîte nu vrei. De multe ori pentru a ieși învingător se folosea ba de un tanc, ba de tractor, ba de aeroplan. Cert e că ieșea învingător. Ocărît, lovit, dar învingător.
De atunci a trecut ceva timp. Dar Dorin încă se mai joacă. Și încă îi place.
Morala: nu tot ce zboară se mănîncă, sau nu toate jocurile sunt pentru jucat!
