Nu vreau să-mi aducă tot timpul cafeaua în pat, florile la prag și luna de pe cer. Nu de alta, dar nu prea aș avea ce să fac cu ea. Stă bine acolo sus, s-o vadă toți.
Nu îl vreau atent pînă în cele mai mici detalii, cu gesturi gîndite, și acțiuni orientate numai asupra mea, scăldate în atenție, în precauția bărbătească și cuceritoare.Nu vreau să fie îmbrăcat mereu la patru ace, stropit cu cel mai frumos parfum, avînd pieptănătura dreaptă și fixată.Nu vreau să fie perfect. Nu vreau să fie prințul pe cal alb pe care l-am visat, altfel întîlnirea nu ar fi atît de condimentată, ci chiar banală.
Îl vreau așa cum este el. Un pic zăpăcit de dimineață, atunci cînd se trezește și nu știe încotro să o apuce. Cu părul răsfirat în toate părțile și ochii împăienjeniți de dragoste, dar și de nesomn. Bucuros și fericit, cînd ajunge acasă și mă găsește sărindu-i în gît, după o zi în care a muncit pe brînci ca să-mi ofere mie tot ce poate. Mîndru de mine și eu de el pentru fiecare realizare. Cu toate că nu face gesturi exepționale în care să-și manifeste dragostea, privirea lui face cît o mie de cuvinte și lucruri, iar încrederea pe care o simte venind din partea mea îi dă curaj să zboare, iar mie sentimente de măreție.
Modestia și simplitatea cu care trăia, mă făcea fericită. Nici nu mi-am dat seama că pînă acum am vorbit la prezent. Mulți au încercat de atunci să-mi construiască vacanțe de poveste, călătorii… Au încercat să-mi cumpere inima cu miros de costum și mașină scumpă, însă nu au reușit.
Acum îl vreau așa cum este el, într-un mod aproape anancastic și egoist. Un bărbat în care totul are moderație și ingrediente ca să-și gătească iubita cu sare și piper, dar totodată cu multe lingurițe de zahăr.
Dar mintea mea a refuzat să mai trăiască în două lumi paralele, pentru că pe lîngă starea de femeie care există în dragoste, aveam nevoie de ceva mai mult decît ceea ce-mi putea el oferi, da… aveam nevoie și de scump. Nu peste cîțiva ani, și nici măcar luni, îmi doream – acum. Nu am știut să-i înțeleg posibilitățile și nici să am răbdare.
Azi, umbra lui se proiectează în fața mea, iar cînd mă întorc cu speranța de a-l găsi, nu văd decît aer, gol, vid. Visez să mă întorc la el. Știu și unde stă, dar îmi imaginez că nimic nu va mai fi la fel. Nimic nu poate fi ca înainte. Pentru că inima omului odată rănită, încearcă să uite, să șteargă tot în speranța de a renaște. Își face loc pentru o nouă iubire, o nouă încercare de a avea încredere în cei din jur.
Pe cît de mult iubim o persoană, pe atît de mult nu-i putem ierta faptele distrugătoare de iluzii, dragoste și fericire.
Nu-mi aduce luna de pe cer, fii doar al meu…
