Există situaţii în care propria memorie se demonstrează un prieten de nădejde, dar în anumite circumstanţe, tot ea ne poate juca farse, asemenea unei resurse înşelătoare, pe care ezităm să ne bizuim.
Bagajul de experienţe acumulate de-a lungul vieţii, lasă o amprentă mai mult sau mai puțin pronunțată la nivel cerebral, sub forma unei veritabile arhive informaționale, care definește propria existență și relațiile stabilite cu ceilalți.
Este ceea ce ne-am obișnuit să definim drept „memorie” – o matrice care abundă în repere ancorate în trecutul fiecăruia dintre noi.
Cercetări recente, au condus însă la concluzia că uneori, deși suntem convinși de veridicitatea unor amintiri asociate unui anumit eveniment petrecut în viața noastră, în realitate, acesta nu a avut niciodată loc.
Este vorba despre așa-numitele „false amintiri” – informații provenite prin „contaminarea” cu amintirile altor subiecți – un fenomen care demonstrează capacitatea „elasticizantă” a memoriei și maleabilitatea sa remarcabilă.
Elizabeth Loftus, una din cele mai competente persoane, la nivel internațional, în acest domeniu, a studiat modul în care se creează aceste convingeri iluzorii, relevând faptul ca este posibilă „inocularea” la nivelul memoriei unei persoane, a unor amintiri care nu-i aparțin.
Unul din proiectele sale, elaborat in anul 1995, prezintă chiar un astfel de experiment, în urma căruia, au fost implantate în memoria unor persoane, amintirile unui eveniment traumatic, care nu a avut niciodată loc.
Este vorba despre o tehnică grație căreia, utilizând metode de interogare cu alternarea termenilor în care este prezentat un anumit eveniment, schimburile de informații cu interlocutorul capătă treptat noi caracteristici, până când subiectul ajunge sa relateze involuntar experiențe pe care nu le-a trăit niciodată, dar care i-au fost sugerate de cel ce conduce dialogul.
Metoda este frecvent utilizată în spionaj și nu numai, în scopul obținerii de informații sau al epuizării psihice a interlocutorului.
Studierea „distorsiunilor” de memorie nu reprezintă însă doar un instrument necesar descifrării secretelor minții umane, ci servește și ca mijloc de autoaparare, în situațiile de risc potențial al contaminării propriilor amintiri.
În viața de zi cu zi, există însă tendința ca omul să-și distorsioneze cu bună știință propria memorie, grație unui proces denumit „prestige-enhancing memories”, care permite alterarea anumitor evenimente neplăcute, astfel încât propria imagine să fie proiectată într-o lumină mai acceptabilă.
Acest fenomen nu este neapărat negativ, ba dimpotrivă, un pic de „distorsiune” se poate dovedi utilă, pentru a putea înlătura povara unor amintiri mult prea apăsătoare, care riscă să se transforme în piedici presărate în cale, ori de câte ori dorim să ne croim drum printre dificultățile vieții.
Roxana Iorgulescu
