Când spui cuvântul „eu”, cel mai probabil ştii clar ce înseamnă acest lucru. Este unul din cele mai clare aspecte din lumea întreagă – ceva ce ai înţeles încă de mic copil.
Probabil încerci să răspunzi la întrebarea „Cine sunt eu?” iar în momentul în care chiar te opreşti pentru o secundă şi te gândeşti cine ești tu de fapt, lucrurile pot deveni puţin ciudate. Dar hai să încercăm.
Teoria corpului
Vom începe cu primul lucru care defineşte o persoană, adică trupul. Teoria corpului spune că propriul trup este cel care te defineşte. Şi ar avea sens. Indiferent de ce se întâmplă în viaţa ta, dacă trupul tău moare, mori şi tu. Spre exemplu, dacă Andrei trece printr-o experienţă traumatizantă și familia lui spune „Aceste experienţe l-au schimbat. Parcă nu mai e aceeaşi persoană.”, aceştia nu vor să spună că literalmente Andrei nu mai e aceeaşi persoană – el s-a schimbat, dar este tot Andrei, pentru că trupul lui Andrei e tot Andrei, oricum s-ar comporta. Oamenii cred că sunt mult mai mult decât carne şi oase, dar până la urmă, în forma lor fizică, o furnică rămâne o furnică, și o veveriţă rămâne o veveriţă. Aceasta este teoria corpului – haideţi să o testăm.
Deci, ce se întâmplă atunci când ne tăiem unghiile? Corpul tău se schimbă, lipsindu-i o parte din atomi. Înseamnă că nu mai eşti tu? Cu siguranţă că nu – tu eşti tot tu.
Dar dacă faci un transplant de ficat? Un lucru şi mai semnificant, dar tu rămâi tot tu.
Sau dacă te îmbolnăveşti de o boală groaznică şi ai nevoie de transplanturi de ficat, rinichi, inimă, plămâni, sânge, şi de grefe de piele din părţi sintetice, iar după operaţie eşti bine şi îţi poţi trăi viaţa normal? Familia ta ar spune că ai murit fiindcă majoritatea corpului tău fizic nu mai e? Nu, nu ar spune asta. Ai fi tot tu. Nu ai nevoie de toate acestea pentru ca tu să fii tu.
Ori poate este vorba de ADN? Poate acesta este cel care te defineşte şi toate transplanturile devin irelevante pentru că celulele rămase au ADN-ul tău, și acesta te menţine drept acelaşi „tu”. O problemă majoră, totuşi e faptul că gemenii identici împart acelaşi ADN, şi totuşi nu sunt una şi aceeaşi persoană. Tu eşti tu, iar geamănul tău identic, cu siguranţă că nu e tot „tu”. Aşadar, ADN-ul nu este răspunsul.
Până acum, Teoria corpului nu este plauzibilă. Corpul tău se schimbă, dar tu rămâi tu.
Poate este creierul?
Teoria creierului
Haideţi să spunem că un cercetător nebun vă încuie pe tine și pe Bill Clinton în aceeaşi încăpere.
Apoi cercetătorul face o operaţie în care vă schimbă creierii între ei, după care vă bandajează şi vă trezeşte. Te uiţi în jos și vezi un corp total diferit, vezi corpul lui Bill Clinton, iar în cealaltă parte a camerei, vezi corpul tău, însă cu personalitatea lui Bill Clinton.
Acum, tu eşti tot tu? Păi, intuiţia mea spune că da – ai exact aceeaşi personalitate şi aceleaşi amintiri, doar că eşti în trupul lui Bill Clinton. Te-ai duce la familia ta şi ai explica ce s-a întâmplat.
Deci, spre deosebire de organele care pot fi transplantate fără a-ţi schimba identitatea, când aţi făcut schimb de creieri, aţi făcut, de fapt, schimb de corpuri. Te-ai simţi tot ca tine, doar cu un alt corp. Între timp, vechiul tău corp nu ar fi „tu”, ar fi Bill Clinton. Aşadar, creierul este cel care te defineşte. Teoria creierului spune că oriunde merge creierul tău, acolo mergi și tu, chiar dacă asta e în craniul altcuiva.
Teoria informaţiei
Gândiți-vă la asta:
Dacă cercetătorul nebun, în loc să vă schimbe creierii fizici, v-ar conecta pe amândoi la un calculator, ar copia fiecare informaţie din creierul fiecăruia, apoi ar şterge toate informaţiile şi le-ar introduce înapoi, dar invers?
V-aţi trezi, fiecare cu creierul lui fizic, dar tu nu eşti în trupul tău – eşti în trupul lui Bill Clinton. Acum creierul fizic al lui Clinton deţine toate gândurile, amintirile, temerile, speranţele, visele și emoţiile tale, adică personalitatea ta. Iar rezultatul ar fi acelaşi – panică. Apoi ai merge să explici familiei tale ce s-a întâmplat şi toţi te-ar crede și s-ar bucura că trăieşti, chiar dacă eşti în trupul lui Bill Clinton.
Teoria filosofului John Locke sugerează că amintirile experienţelor tale sunt cele care te definesc.
Această teorie contrazice teoria corpului, spunând că nicidecum „tu” nu eşti trupul tău. Poate că informaţiile sunt cele care ne definesc. Amintirile și personalitatea.
Pare că ajungem la o concluzie, dar cea mai bună metodă de a primi un răspuns concret este să testăm aceste teorii prin scenarii ipotetice.
Un scenariu interesant este cel al unui filosof britanic pe nume Bernard Williams.
Testul torturii
Situaţia 1. Cercetătorul nebun vă răpeşte pe tine şi pe Bill Clinton, face schimb de informaţii ca în ultima teorie iar la sfârşit se îndreaptă către corpul lui Clinton, unde de fapt eşti tu şi spune – ” Voi tortura oribil pe unul din voi. Care va fi acela?”
Care este instinctul tău? Al meu este să arăt către vechiul meu corp, unde eu nu mai sunt şi să spun „el”. Şi dacă cred în teoria informaţiilor, alegerea mea ar fi corectă. Toate informaţiile mele sunt în trupul lui Bill Clinton, aşa că eu sunt acum în trupul lui Clinton, deci, cui îi mai pasă de vechiul meu corp? Şi normal, e groaznic să fii torturat, dar dacă am de ales între mine şi Bill Clinton, îl aleg pe el.
Situaţia 2. Cercetătorul nebun vă capturează pe tine şi pe Bill Clinton, doar că încă nu vă face nimic la creier. Apoi vine la tine – tu, în corpul tău, cu amintirile tale, şi începe să îţi pună nişte întrebări. Şi ar fi cam aşa.
Cercetătorul nebun: Uite ce se întâmplă.. Voi tortura pe unul din voi; care va fi acesta?
Tu (arătând către Clinton): El.
Cercetătorul nebun: Bine, dar mai e ceva-înainte de a începe tortura, vă voi şterge memoria la amândoi, iar atunci când tortura va începe, niciunul nu îşi va aminti ce alegere a făcut. Îţi schimbă acest lucru alegerea?
Tu: Nu. Torturează-l pe el.
Cercetătorul nebun: Încă ceva…înainte de a începe tortura, no doar că vă voi şterge memoria, ci voi şi construi noi circuite în creierul vostru care te vor face să crezi că tu eşti în corpul lui Bill Clinton. Când voi termina, tu vei crede că eşti Bill Clinton şi vice versa. Asta îţi schimbă alegerea?
Tu: Păi, nu. În ciuda oricărei iluzii, şi oricine voi crede că sunt, nu vreau să trec prin durerea oribilă a torturii. Şi oamenii nebuni simt durerea. Torturează-l pe el.
Aşadar, în prima situaţie, cred că ai alege ca vechiul tău corp să fie torturat. Dar în a doua, cred că ai alege corpul lui Bill Clinton – cel puţin eu aşa aş alege. Dar chestia e că e exact acelaşi exemplu.
În ambele cazuri, înainte ca tortura să înceapă, creierul lui Clinton deţine toate informaţiile şi amintirile tale şi invers; diferenţa constă în momentul în care eşti pus să iei o decizie. În ambele cazuri, scopul tău e ca TU să nu fii torturat, dar în prima situaţie, după schimbul de infomaţii între creierul tău şi al lui Clinton, TU ai fi în trupul lu Clinton, iar în a doua situaţie, nu ţi-ar păsa ce se întâmplă cu informaţiile voastre şi ai crede că tu ai rămâne şi ai fi corpul şi creierul tău fizic.
Alegerea ca vechiul tău trup să fie cel torturat în prima situaţie este un argument pentru teoria informaţiilor – crezi că acolo unde merg infomaţiile, acolo eşti şi tu. Alegerea ca trupul lui Clinton să fie torturat în a doua situaţie este un argument pentru teoria creierului, deoarece crezi că oriunde s-ar duce informaţiile tale, tu vei rămâne tot tu, în propriul tău corp, pentru că acolo se află creierul tău fizic.
Nu ştiu despre tine, dar eu încă nu am ajuns la o concluzie după acest experiment. Aşa că hai să mai încercăm încă unul. Aici este versiunea mea a filosofului modern Derek Parfit și a experimentului prin teletransportorul de gânduri.
Experimentul prin teletransportorul de gânduri
Este anul 2700. Rasa umană a inventat tot felul de tehnologii inimaginabile pentru lumea de astăzi. Una din aceste tehnologii este teleportarea- abilitatea de a te teleporta în locuri îndepărtate cu viteza luminii.
Şi funcționează în modul următor:
Mergi într-o Cameră de Plecare – o cameră mică de dimensiunea unui mic cubicul.
Îţi stabileşti locaţia – să spunem că eşti în România şi destinaţia ta este China, iar când eşti gata de plecare, apeşi un buton din perete. Pereţii încăperii îţi scanează întregul corp, distrugând fiecare atom pe care ţi-l copiază.
Când a terminat, transmite informaţiile despre trupul tău într-o Cameră de destinaţie în China. Camera de destinaţie foloseşte toate informaţiile pentru a-ţi reconstrui trupul exact aşa cum era, şi când totul e gata, păşeşti afară din acea cameră simţindu-te exact la fel cum o făceai în România – eşti în aceeaşi stare, îţi este foame exact ca înainte şi ai exact aceeași tăietură pe deget de azi-dimineaţă.
Tot procesul durează cinci minute, dar ţie îţi pare instantaneu. Apeşi butonul, totul e negru pentru o fracţiune de secundă, iar apoi eşti în China. Tare, nu?
În 2700, această tehnologie este ceva comun. Toţi pe care îi cunoşti călătoresc prin teleportare. Pe lângă viteză, toată lumea ajunge şi în siguranţă.
Dar într-o zi, mergi în Camera de plecare, apeşi butonul de pornire, auzi cum porneşte scannerul, însă nu funcţionează.
Acea fracţiune de secundă petrecută în întuneric nu mai vine, apoi ieşi din cameră fiind sigur că eşti tot în România. Mergi apoi către o angajată a Camerei de plecare, spunându-i că s-a stricat.
Aceasta se uită la fişiere şi spune: „Se pare că scanerul a funcţionat bine şi a colectat toate datele necesare, dar distrugătorul de celule este cel care a avut defecţiuni.
Apoi tu încerci să îi explici că nu avea cum să funcţioneze pentru că eşti încă acolo, în România şi ceri să mergi la o altă Cameră de plecare.
Angajata îţi arată apoi imaginile redate de o camera video din oraşul tău de destinaţie, iar acolo apari tu, îndreptându-te către o cafenea.
Iar tu spui: „Dar nu pot fi eu acela…pentru că eu sunt încă aici.”
În acel moment, supervizorul ei vine şi îţi explică ce s-a întâmplat şi că problema se poate rezolva intrând într-o altă Cameră de plecare şi activând distrugătorul de celule.
Şi acum, chiar dacă ai mai avut celulele dezintegrate pentru a fi construite la loc, de cel puţin două ori pe an, ai devenit brusc terifiat.
„Staţi, nu-nu vreau asta – voi muri.”
Supervizorul îți explică: „Nu, nu vei muri, tocmai ce te-ai văzut perfect sănătos în China. Vei fi bine.”
„Dar acela nu sunt eu. Este o replică, un impostor. Eu sunt adevăratul „eu” şi nu îmi puteţi dezintegra celulele!”
Supervizorul și angajata schimbă nişte priviri suspecte și îţi spun că le pare rău dar sunt obligaţi prin lege să facă acest lucru. Nu au dreptul de a forma un trup în Camera de destinaţie fără a-l distruge pe cel din Camera de plecare.
Te uiţi la ei cu disperare şi încerci să fugi, dar doi paznici te prind şi te târasc către o cameră ce te va distruge.
Dacă eşti ca mine, în prima parte a scenariului ai fost încântat de ideea teleportării, dar la sfârşit, nu prea.
Întrebarea este: „ Oare teleportatea, aşa cum este descrisă în experiment, e o formă de a călători sau o formă de a muri?”
Această întrebare poate părea ambiguă – la început teleportarea părea un mod sigur şi rapid de a călători – dar la sfârşit, pare mai mult un mod de a muri. Asta înseamnă că de fiecare dată când ai folosit teletransportorul, tu ai murit şi o replică de-a ta a fost creată. Pentru oamenii pe care îi cunoşti, tu eşti viu, exact ca soţia ta care s-a întors azi din Macedonia. Dar este posibil ca soţia ta să fi fost de fapt ucisă, și persoana pe care acum o săruţi să fi fost creată acum câteva minute?
Oricum, depinde de ceea ce eşti tu. Dacă ai crede în Teoria informaţiilor ai fi de acord că tu cel din China e acelaşi tu cu cel din România şi că teletransportarea este perfect în regulă. Dar dacă tu poţi exista în România şi în China, ar mai putea exista încă 50 de versiuni ale tale rătăcind prin lume…fiecare crezând că este unic.
Experimentul creierului împărţit în emisfere
Un lucru interesant despre creierul uman este faptul că este impărţit în emisfere, fiecare cu atribuţiile ei, iar dacă iei unui una din emisfere, un om nu doar că poate supravieţui, dar emisfera rămasă are capacitatea de a prelua multe din sarcinile emisferei îndepărtate, oferind posibilitatea unei vieţi normale.
Deci, să spunem că ai avea un geamăn identic pe nume Alex care are o boală fatală a creierului iar tu decizi să îl salvezi oferindu-i una din emisferele tale cerebrale. Doctorii vă operează iar atunci când te trezeşti te simţi perfect normal. Dar apoi geamănul tău se trezeşte cu toate amintirile tale şi cu personalitatea ta.
În momentul în care realizezi asta te panichezi şi vrei să îi spui să îţi păstreze secretele, dar apoi te opreşti şi îţi dai seama că acum el e de fapt…tu.
Uitându-te la băiatul care era cândva Alex, acum panicându-se că este în corpul lui Alex şi nu al tău, te întrebi de ce ai rămas în corpul tău şi nu eşti în corpul lui Alex, chiar dacă tu eşti de fapt şi în corpul tău, şi în corpul lui Alex.
Acum Teoria creierului nu mai stă în picioare, pentru că nu are sens. Dacă oamenii ar trebui să meargă oriunde merge creierul lor, ce se întâmplă atunci când un creier este în două locuri simultan? Nici măcar Teoria informaţiilor nu poate aduce un răspuns. Dar hai să privim Teoria corpului care spune că e normal că tu te-ai trezit în corpul tău, deoarece trupul tău eşti tu, trupul tău te defineşte iar creierul este unealta pe care corpul o foloseşte pentru a gândi. Alex nu ești tu – Alex e Alex. Doar că acum este un Alex cu gândurile şi amintirile tale. Corpul lui Alex nu poate face nimic pentru a nu mai fi el însuşi, aşa că tu eşti tu iar Alex e Alex.
Ceea ce am învăţat din Experimentul teletransportorului e că dacă informaţiile tale sunt transferate în creierul altcuiva, chiar dacă acea persoană e identică cu tine, tot ce se crează e o replică de a ta – un străin total care se întâmplă să fie exact ca tine. Este ceva distinct despre tu cel din România, care era important. Când ai fost recreat din alţi atomi în China, ceva critic s-a pierdut – acel ceva care te definea pe tine.
Continuitatea
Acum câţiva ani, bunicul meu, îmbătrânit, mi-a arătat o poză de pe perete în care era ilustrat el la 6 ani şi mi-a spus „Acesta sunt eu”.
Avea dreptate. Dar totuşi pare absurd ca un copil de 6 ani şi omul bătrân din faţa mea să fie una și aceeaşi persoană. Cei doi nu aveau nimic în comun. Fizic, erau foarte diferiţi – aproape fiecare celulă a copilului de 6 ani a murit cu mult timp în urmă. Iar din punct de vedere a personalităţii, nu mai aveau nimic în comun. Nici măcar informaţiile deţinute nu mai erau aceleaşi.
Dar ţine minte, poate nu e vorba despre similaritate, ci despre continuitate. Dacă similaritatea ar fi suficientă pentru a te defini, atunci „tu” cel din România ar fi acelaşi „tu” cu cel din China. Lucrul care îl lega pe bunicul meu de acel copil de 6 ani era un lucru pe care nu îl împărţea cu nimeni altcineva de pe Pământ, şi anume o existenţă neîntreruptă. Ca om bătrân, poate că nu îşi mai aminteşte multe despre acel copilaş, dar el la 90 de ani ştie multe despre el la 89 de ani, iar acela poate ştie multe despre el la 70 de ani, iar atunci când avea 7 ani, ştia totul despre el la 6 ani. Aşa că tu eşti un lanţ de amintiri suprapuse, trăsături de personalitate și caracteristici fizice.
În acest fel, tu eşti mai mult o poveste decât un lucru. Eşti ca o cameră cu multe multe lucruri înăuntru, unele vechi, altele noi, unele de care ştii, iar altele nu – iar camera se schimbă mereu, niciodată la fel de la o zi la alta.
Prin analogie, TU nu eşti un cumul de informaţii, ci eşti o bază de date într-o continuă schimbare. Și nu eşti un corp făcut din atomi, eşti un set de instrucţiuni despre cum să fi aranjaţi acei atomi.
Oamenii continuă să vorbească despre suflet, dar eu nu am reuşit niciodată să înţeleg ce e acel suflet. Pentru mine, cuvântul „suflet” a fost mereu un eufemism pentru o parte a creierului foarte interioară, sau o încercare de a face oamenii să pară mai mult decât rezultatul evoluţiei biologice, sau poate un mod de a ne convinge că suntem eterni.
Dar poate că atunci când oamenii vorbesc despre suflet se referă la acea conexiune care face legătura dintre bunicul meu şi copilul care era el cândva. Pe când celulele şi amintirile lui vin şi pleacă, sufletul rămâne mereu unica trăsătură comună care face totul să se lege.
După ce am analizat omul din punct de vedere fizic şi mental, am ajuns la concluzia că de fapt, în tot acest timp, răspunsul era SUFLETUL.
