Tot ceea ce ne înconjoară în ţărişoara asta mică şi dragă ne reprezintă. Fie că suntem îmbrăcaţi la patru ace sau purtăm pantaloni la dungă cu ghete, ne cuibărim sub aceleaşi idealuri, gata în orice clipă să cucerim „Parijul” şi pe femeia cu foc în mâna dreaptă.
Însă până a ajunge la Paris, ne urcăm pe propria demnitate pentru că aici este bine şi cald.
Am fost învăţaţi de mici că e mai bine să dai înapoi şi să răspunzi grosolan, pentru că se poate. Tinerii şi-au găsit etalon în fete ce vomită prin WC-urile din cluburi şi băieţii răi de bani gata care plâng la prima telenovelă. Cei mai mari o cred pe mătuşa Ileana care când vine din Capitală înşiră 20 de poveşti cu zmeu despre sfârşitul lumii. Sau pe moş Ion care ştie politică mai ceva decât Platon. Suntem un popor de vorbitori, de filosofi ai naibii de talentaţi. Moldovenii vorbesc despre toată lumea şi mai cu spor despre ceea ce nu ştiu. Iar unde nu ştiu, pornesc un dialog cu degetul mijlociu.
Ai noştri se învaţă minte pe ceea e ştiu şi pot mai puţin.
Dacă nu ar fi fost mătuşica de la Piaţa Centrală care să vândă lumânări probabil nu am fi ştiut că credinţa costă mai scump ca niciodată. Dacă nu am fi avut oameni de doi lei în jur probabil nu am fi apreciat oamenii de valoare. Dacă nu am fi văzut pe mulţi cât de jos coboară pentru a lua Premiul Mare, nu am fi înţeles truda celor care îşi adaugă zi de zi merite. Pentru noi lucrurile incorecte, nedigerate sunt luate drept exemplu, gata să fie aruncat prin părţi ca o bârfă de doi bani.
Moldovenii, oameni sinceri şi prea sinceri, au mai multe tradiţii.
Dar una este tradiţia tradiţiilor: le place să se ardă. Până nu dau cu nasul în nişte lucruri elementare ei nu cred, nu fac, nu ştiu. Până când cineva nu s-a urcat în troleibuz, s-a aşezat ca un deştept pe scaun cu 10 oameni maturi în jur şi nu şi-a luat porţia de înjurătură, nu se învaţă minte. Cineva să dea cu nasul, cineva să zică cum, cineva să arate unde, pe care drum. Cineva să fie mai deştept cică; să dea, să zică, să arate. Cineva să plece fără să se întoarcă. De aia avem suficiente motive să fim buni şi nu prea şi le alegem pe cele din urmă. E locul unde nu se-mpuşcă direct pe stradă (încă), dar se împuşcă altfel şi e mai rău. Ne ascundem după deget şi atât.
Ne merităm ţara pe care o avem şi de asta tot ceea ce ne înconjoară ne aparţine.
De la gunoiul din Piaţă până la maşinile de ultimă generaţie, ne aparţine. De la monumentele deosebite până la mucurile de ţigară de pe jos, ne aparţine. De la lumea mediocră la preoţi mediocri, medici mediocri şi sistem mediocru, ne aparţin. De nu ar fi fost aşa, am fi ripostat. Ceea ce e în stări şi atitudine nu se schimbă. Starea jalnică de acum nu o poţi schimba. Însă doar aşa ne putem vedea părţile bune, ştiind de cele rele. Aşa că, Vova must live, Sveta must live, Lena must live.
Te rog scuză-mă, dar sunt într-un gând cu tine. Poate alţii o duc altfel, noi nu. Atâta timp cât ne udă şi nu ne plouă, nu. Atât după ploaia de azi. Cu bine!
