Nu aș fi scris niciodată ceva de genul. Aș fi tăcut și mi-aș fi văzut de treabă. Dar nu. M-am născut în ziua când celor câteva milioane de moldoveni le ardeau ochii de entuziasm și speranță. Acum, peste mai bine de 20 de ani speranța a rămas, entuziasmul a dispărut.
Suntem flămânzi.
Flămânzi de cuvinte, de victorii, de povești frumoase spuse la televizor, îmbrăcate în arome de granturi, oportunități, uși deschise și poala caldă a celui care ne va primi. Eu unul am trecut de așa ceva. Mie nu îmi mai este foame. Mie deja îmi e sete. Mi-e sete de o lume puternică, de o mână de oameni care să fie mândri că trăiesc aici și nu în altă parte, de putința din noi de a face față la haimanale și nemernici. Mi-e sete de oameni puternici.
Mulți vor face comparații.
Vor prezenta statistici, dovezi clare că uite acolo, după linia care se numește frontieră, lumea trăiește mai bine. Acolo există oportunități, o nouă viață, acolo în genere lipsește orice formă de corupție. Oamenii te salută cordial, îți întind cel puțin o mână de ajutor și sunt gata pentru tine să facă orice. Serios? De parcă nu ai fi tot tu. Vezi bine, moldoveanul a fost deprins să facă față oricărei situații. Și dacă îl vei întreba pe domnu Ion sau doamna Tamara de ce a plecat, îți va răspunde simplu: pentru o viață mai bună. Pentru că aici e imposibil să faci ceva că te mănâncă. Unii au revenit în țară, au încercat să deschidă o afacere, dar s-au ars. S-au ars mai ceva decât te arzi de o plită încinsă. Și-au dat seama că sistemul e mort. Iar niște corupți joacă pe morminte. Nu o să mai zic de crize, justiție proastă și oameni proști la conducere…voi singuri știți asta. Și pentru că o știm, de ce tăcem? Că ne mănâncă ei? În țara asta deja nu poți trage nici un fâs. Pentru că se va ajunge la momentul că îți vor cere bani și pentru fâs. Un fâs mai mare..50 de lei. Unul mai mic, 20. Îmi cer iertare, e un pic de autoironie.
Noi suntem cei care ne înjosim.
Și dacă motivul pentru care ar trebui să plec din țară ar fi justiția proastă și criminalitatea mare, îmi pare rău, dar nu ține. Le fac în ciudă și rămân. Și construiesc alături de alți oameni o lume mai bună. Eu nu vreau să vină aici peste vreo 20 de ani asiatici cu ochi înguști și pe vecinul meu să îl cheme Chan. Nu vreau ca din tradiția noastră să facă parte alte tradiții de care nu mă leagă nimic. Și pentru asta, rămîn. Nu vreau să ajung ca Ștefan, care de 20 de ani nu și-a văzut familia. Nu vreau să ajung ca Elena, care de Crăciun vorbește cu familia doar la telefon. Nu vreau să fiu ca Marcel, care plătește impozite altui statși contribuie la prosperarea altei societăți. Și pentru asta, rămîn. Știu că se poate și aici. Am început să mi-o demonstrez pas cu pas din momentul în care rezultatele au început să apară.
Cică toată stricătura pornește de la cap.
Adică de la guvernare. Dar de ce să nu fim noi capul? Învățăm cu nemiluita economie, drept și diplomație, ne batem cu pumnul în piept că suntem cinstiți. Și atât? Treaba nu e în Constituție și alte legi ( multe nerespectate). Trăim în o lume reală, crudă, care pur și simplu cere de la tine mai mult decît cere de la ceilalți. Iar de la ceilalți cere mai mult decît cere de la tine. Și atunci, noi, cei care ne ”temem” de niște camere la BAC, putem face față celorlalți? Eu zic că putem.
Copii? Viitor?
Copii cu mame la Italia și tați la Moscova? Viitor cu frica de succes băgată adânc în fiecare? Eu nu vorbesc de acțiune și rezultat. Nici de corupție, legi stricate, idiotizm, mafie, crime, batjocură, bani, bani, bani. Eu zic de noi, oamenii. Cei care am rămas oameni, și am rămas să fim oameni aici. Cică dacă nu ar fi moldovenii peste hotare, cade economia țării. Cu așa idee o să ne ținem încă câteva zeci de ani, până când nu va avea cine pleca peste hotare. Eu unul, nu vreau să dezbat nici o superstiție, spuse tot de-ai noștri pe la colț de stradă sau auzită încet pe un scaun de troleibus. Eu am un sentiment de milă pentru pofighiști. Și pentru toți cei care spun că țara asta nu face nimic pentru tine. Straniu, dar tu faci ceva pentru tine? Și apoi, faci ceva pentru țara asta? Că sunt exemple concrete de tineri, care au trecut de euforia visului extern, și-au suflecat mîinicele și au început să lucreze. Nu pentru stat, și nu pentru societate. Pentru ei și pentru viitorul lor. Și de aici normal că și statul va fi mai puternic, și societatea mai sănătoasă. Aşa zis, sunt idioți mai prejos decât orice lucruri și lucruri mai presus decât orice idioți. Gata, m-am săturat să îmi petrec prietenii la gară sau la aeroport. M-am săturat să văd cum cade nu un guvern, nu un sistem și nu o politică, ci o societate. Eu, parte din societate, rămân.
Da, încercați să mă credeți naiv.
Să credeți că nu știu de toate prostiile care se fac aici pe metru pătrat, să credeți că nu înțeleg cât de corupt avem un sistem întreg și cât de virusant e acest boț cu deznădejdi. Dar, în același timp, am învățat să cred și eu. Nu în altceva, ci în mine. Eu cred că pot să mă descurc aici, și nu în altă parte. Pentru că știu că dacă plec, revin altul, sau nu mai revin defel. Pentru că am doar o viață, o viaţă care va fi trăită în Moldova.
