Istoria unui tânăr sportiv de 20 de ani care a vrut să salveze un cocostârc prins în liniile de tensiune înalta şi a rămas fără picioare. Istoria este scrisă în baza unui film documentar creat de echipa emisiunii FOCUS (TV Moldova 1) .
Mă cheamă Ştefan Roşca. M-am născut pe 6 august 1990, în satul Sadaclia, raionul Basarabeasca, în zodia Leului. Am avut o copilărie obişnuita – cutrieram toate dealurile satului cu colegii si prietenii din mahala, iar nopţile visam cu ochii deschişi la tot ce poate visa un tânăr in Republica Moldova. Visam ca va veni o zi, în care toata lumea va fi la picioarele mele. Mă ocupam cu boxul, devenisem campion al Moldovei. Aveam o invitaţie de la un antrenor din România şi îmi făceam planuri să mă stabilesc acolo. Visam ringul de box, la jocuri olimpice, eu cu medalia la gat – în jur – jurnalişti, flori, autografe, admiratori. Dar intr-o zi totul s-a năruit. Visele s-au prăbuşit ca nişte castele de nisip, spulberate de un uragan negru al sortii, care m-a prins în iureşul lui negru pe mine si familia mea.
Era un început de august…
Stand agitat intre firele de curent electric, de fapt între viaţă şi moarte, am pierdut senzaţia timpului. Jos a adunat aproape tot satul, dare ii vedeam ca prin vis. Vocile lor răsunau în hau, într-o realitate care mă depăşea. Unele vorbe spuse intrau in mine ca nişte săgeţi otrăvite.(“ Nu riscaţi, lăsaţi-l să moară” “Oricum va muri”. “Nu mai scapă” erau vorbe grele spuse de săteni. Vroiam să le strig ca nu-i adevărat, ca voi lupta, ca voi trai. Imaginar le strigam, dar ei nu mă auzeau, pentru ca oamenii nu au învăţat să audă cuvinte imaginare). Între timp a venit în fuga tata. L-au anunţat nişte oameni. Mama nu era în sat. Era plecata la munci, în Izrael. Tata nu s-a gândit la riscuri şi a început imediat să acţioneze. Medicii nu-mi dădeau nici o şansă. I-au spus lui tata să nu mai stea să sprijine pereţii spitalului, să meargă mai bine acasă, să se pregătească de înmormântare – sicriul, pomeni, şi tot ce trebuie pentru o înmormântare creştinească. Între timp mă înmormântase şi satul. Nimeni nu mai credea ca mai este vreo şansă sa-mi revin. A venit şi mama din Izrael. Plângea întruna deasupra mea. Dar peste trei zile, chiar in ziua mea de naştere am început să-mi revin miraculos. Viata pe patul de spital era marcata de o deznădejde totala. Tanti Silvia a intrat în salonul meu şi a spart aceasta deznădejde, făcând tot mai mult loc pentru dorinţa de viata şi optimism.
Accidentul i-a spulberat visele
După accident, multe s-au schimbat în viaţa mea. Au început să mă părăsească prietenii, să mă viziteze tot mai rar. Nu mai eram atât de mobil, nu mă puteam afla în mijlocul evenimentelor şi, unul cate unul, foştii prieteni se retrăgeau. Dar cei adevăraţi au rămas. Soarta a pus la încercare relaţia mea cu mulţi oameni. Apăruse un mare gol în viaţă.
Treptat am început să mă iau în mâini, să mă scutur de tristeţe, să sparg monotonia în care soarta mă aruncase. Am înţeles că viaţa continuă şi trebuie s-o trăiesc cu demnitate. M-am readaptat şi am reînceput să mă ocup cu sportul. Acum era nevoie de un efort mai mare ca înainte, dar Dumnezeu era alături de mine. După liceu am mers la Academia de educaţie fizica. Vedeam o groaza de reproşuri în ochii multora, dar am decis să lupt cu soarta. Eram decis nu numai să lupt, dar şi să câştig această luptă. Astfel, am devenit prima persoana cu dizabilităţi student la o instituţie cu profil sportiv.
În Malaiezia nu am mai ajuns. Sau banii pentru participare au venit pe cont prea târziu sau n-au mai venit deloc, cert este ca am rămas acasă. Efortul sutelor de mii de kilograme ridicate la antrenamente a fost în zădar. Dar am pierdut o lupta – nu un război. Voi merge şi in continuare la antrenamente. Competiţii vor mai fi şi conturile vor fi reglate. Inclusiv cele financiare.
Când eram sănătos, în sat, aveam vreo 30 de prieteni foarte buni. Boala mea i-a îndepărtat. Acum mi-au rămas doar Sergiu şi fratele lui… La Chişinău, cei mai apropiaţi prieteni sunt colegii mei de studenţie şi de cămin, Gheorghe şi Ion. Eu m-am obişnuit cu ei. Nu ştiu ce voi face după absolvire, când drumurile noastre se vor desparţi.
Doamna Silvia Zaharia, minunea din viaţa sa .
Cu toţi îl încurajau, însă cea care l-a ajutat enorm la modul concret a fost o femeie absolut străină pentru el – dna Silvia Zaharia, stabilită în Italia.
„Ea a arătat că poate face ceva, a găsit diferite organizaţii din Italia, cu sprijinul cărora s-a reuşit colectarea unei sume de bani, datorită căreia mi-am pus primele proteze în Italia”, spune tânărul. Peste un an, din nou cu susţinerea dnei Zaharia, a plecat din nou în Italia pentru alte proteze, mai performante. Anul acesta, deja pentru a treia oară, însoţit de aceeaşi doamnă cu suflet nobil, va merge în Peninsulă să-şi schimbe protezele, fiindcă piciorul creşte.
Mama, tata, tanti Silvia, prietenii mei m-au sprijinit foarte mult. Şi lor le datorez recordurile în sport. Sunt campionul Europei la Bratislava. Sunt împlinit. Doresc fiecăruia să trăiască sentimentul de mândrie, pe care l-am trăit eu atunci, când drapelul ţării era ridicat gratie performantei mele. În astfel de clipe îţi cresc aripi şi înţelegi, că viaţa este frumoasa oricum şi trebuie s-o trăieşti cu demnitate.
Viaţa de student
După reabilitare, tânărul a continuat să practice sportul. A jucat tenis de câmp în cărucior, unde a obţinut locul I la campionatul ţărilor balcanice, iar în 2009 a devenit student la Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport din Chişinău, unde şi-a găsit un antrenor, care-l ajută să practice powerliftingul, o disciplină sportivă destinată exclusiv celor puternici. Momentan, reuşeşte să ridice de la piept 160 de kg. În cei doi ani de facultate, tânărul a avut succese mari, însă un singur lucru îl deranjează. „Toţi se mândresc cu succesele mele, chiar şi universitatea, dar nimeni nu mă întreabă ce mănânc la cămin, cum de reuşesc să ating toate aceste performanţe. Chiar şi atunci când am venit să mă înscriu la universitate, nu voiau să mă primească. Îmi spuneau că sunt invalid, deşi conform legii ei sunt obligaţi să facă asta”, povesteşte tânărul, precizând că în acele clipe a apelat la o altă doamnă, Lucia Gavriliţă, care l-a ajutat să devină student.
De obicei sunt întrebat, dacă am salvat cocostârcul. Nu, nu l-am salvat. Cocostârcul care plângea agăţat între firele de tensiune înaltă a murit. Dar in viaţă nu contează atât binele pe care reuşeşti să-l faci, cât contează intenţia de a face bine. Eu am încercat să salvez cocostârcul si n-am reuşit. Oamenii buni au încercat să mă ajute şi au reuşit. Trăiesc! Sunt fericit! Viata e frumoasa!
Povestea tragica a tînărului care a învins moartea şi învaţă să trăiască o nouă viaţă
