Omul iubeşte să se lamenteze, are idei clare despre acest gest care nu valorează nici 5 copeici, însă primeşte plăcere atunci când este mângâiat şi i se spune “vai sărmănelul de el”.
Da, suntem plângăcioşi. Iubim să fim trataţi asemeni unor mari personalităţi şi vrem umărul colegului, al prietenului, al iubitului/ei pentru al umezi. Mi se face scârbă de toţi prefăcuţii care pur şi simplu doresc atenţie. Au nevoie de ea, iar mila apropiaţilor este punctul de pornire pentru a se afla în centrul atenţiei.
ai cât de rău mă simt, câte probleme am, iar timp pentru mine, timp pentru a mă relaxa nu am. -Tu îmi spui mie de problemele tale, mie celui care nu am dormit 2 zile, celui care are în el doar cafea şi dorinţa de a cuprinde perna…tu ticălos care arăţi minunat, arăţi ca o pâine bine dospită şi coaptă.
Ce ne mai place să ne lamentăm, comportament tipic moldovenesc. Nu vreau să fac tangenţă cu politică fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să ating această temă, dar să te faci de râsul puricilor când eşti motan…e prea umilitor.
Fost-am la sat şi nolens- volens am auzit dialogul dintre două bunicuţe.
– Fa Ileană, ai văzut că se va scumpi carnea, cartofii, pătlăjelili…ţara hoţilor.
– Am văzut…vin sărbătorile şi vrei să mănânci oleacă mai bunişor, un cârnaţ, o şprotă, mai vrei să te încălzeşti cu vreo stopcă…da di unde, cu cei 900 de lei pensie…şi nici leafa nu am primit-o, da ceva bunişor trebu? trebu.
– Că bine spui…eu ca femeie gospodină, am pus deoparte nişte bani pentru moarte, dacă mă chemă fiica la ea, mă duc…vara am fost la sanatorie, fa, de-ai şti cât e de frumos…trebu de trăit măcar acum.
Da, trebuie de trăit…cârnaţ şi şprotă mâncăm? – mâncâm. La sanatorie ne ducem? – ne ducem. O stopcă de rachiu pe zi? – nu ne dăm în dosul steagului. Mai călătorim şi în România. Pensionar cu 900 de lei şi leafă primim. Aşa sunt oamenii, vor de toate. Nu că aş avea ceva cu babele de la sat, sau cu vreun nene din Parlament, însă cum n-ai da cum n-ai face nimic bun în ţara asta, în ţara hoţilor. Nimic bun fiindcă suntem plângăcioşi, vrem să fim buricul pământului dar uităm să ne privim în oglindă, poate noi nici nu existăm.
