Dintre toți guvernatorii Imperiului Roman, unul s-a evidențiat în mod deosebit.
Adept al filosofiei epicuriene (al plăcerilor neinterzise), Nero, în timpul domniei sale 54-68dHr, a căutat să-și înscrie numele în istorie prin faptele sale iraționale – a dat foc orașului Roma, a organizat spectacole în care oamenii erau devorați de lei/tigri sau arși de vii ca niște torțe în văzul spectatorilor, a găzduit banchete din cale-afară de desfrânate, etc.
Cam prin această perioadă, un discipol de-a filosofului Gamaliel – Saul zis și Pavel, li se adresa romanilor cu următorul îndemn: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce plâng”
În instabilitatea creată de Nero, când viața atârna de capriciile unui dictator nebun, probabil era o perioadă nepotrivită pentru a share`ui trăirile emoționale ale comunității.
Dacă am actualiza DEX`ul la ziua de azi (în timpurile lui Obama2 și a lui Putin3), acesta ar da următoarea definiție :
–BUCURÍE, bucurii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire vie, de satisfacție sufletească provocat de moartea caprei vecinului, de falimentul concurentului în afaceri, de nereușita colegului eminent din grupă, de politicianul adus la tribunal, de copacul căzut peste mașina nouă a șefului.
–PLÂNS, plânsuri, s. n. Faptul de a (se) plânge din cauza caprei care ți-a murit, de falimentul în afacere, de nereușita în sesiune, de tribunalul care te judecă, de copacul care ți-a zdrobit noua mașină.
Așa, simplu, bucurie și plâns fără TU/EL/EA/NOI/VOI/EI/ELE, fără colectiv, fără comunitate, fără apartenență și identitate socială – doar cu propriul EGO.
Odată, în careva anturaj, și mașina, și casa, și hainele, și bijuteriile își vor pierde valoarea. Vor avea importanță doar oamenii și relațiile cu aceștia.
Mulțumiți pentru oamenii care vă împărtășesc bucuriile și tristețile
