Un blogger roman care a vizitat pentru prima oara Republica Moldova, a ramas uimit de amabilitatea vamesilor moldoveni si operativitatea cu care a fost deservit. „Ajungem în vama moldovenească. #băejtiprost, îmi zic. Uite cât de bine arată aici faţă de bălmăşeala de pe partea românească” scrie Cristian China-Birta pe blogul sau. Autorul a facut o comparatie intre atitudinea vamesilor romani si celor moldoveni, intreaga descriere o prezentam mai jos:
” ”
Este prima mea vizită în Republica Moldova. Şi, fireşte, nu avea cum să înceapă altfel decât, desigur, altfel decât se întâmplă lucrurile de obicei. Sau, cel puţin, aşa mi-au spus cei care fac des traseul ăsta, că „măh, de data asta nuş ce dracu s-a întâmplat”. Precizez, deci, că rândurile de mai jos povestesc ce am văzut şi păţit eu, punctual (cum ar veni), în seara zilei de 1 august 2013 şi că nu reprezintă regula, mi se spune, ci excepţia. Şi că (I wish…) s-ar putea ca lucrurile să stea fix invers în toate celelalte zile ale anului şi că eu am prins doar ciudăţenia. Mai menţionez că tare mi-am dorit să ajung în Republică şi că abia aştept să încep succintele peregrinări prin Chişnău şi prinpreajmă 😀
Aş începe povestirea cu prima aruncătură de ochi pe care am prestat-o, din vârful unul deal, asupra oraşului Huşi. Care, aşa de la distanţă şi ca privelişte, mi-a plăcut foarte tare. De fapt, toată zona este foarte frumoasă, are un aer de ăla de relaxare şi care parcă te face să zici „ce mi-aş trage şi eu o căbănuţă undeva pe dealurile astea la bătrâneţe…”.
Ajungem în vamă la Albiţa pe la 18.30. Maşini multe. Vreo 50. Aşezate pe 3 rânduri. Finul Costea, care a făcut des traseul ăsta, îmi spune că aşa ceva nu prea a prins şi că a mai văzut cozi de astea doar în preajma sărbătorilor. „Asta este”, mi-am spus, „păţăşti”, am adăugat.
Vama Albiţa (despre partea românească vorbesc acum, foarte importantă precizare, o să vedeţi mai jos de ce) îţi transmite exact ceea ce – cred eu, cu statutul meu de cetăţean european, da? – vor autorităţile să îţi transmită, adică un soi de avertisment „măh, ce rahat vreţi de la noi, măh” combinat cu un feeling de „poate mai staţi şi voi pe acasă, dreaqului” şi cu un topping suav de „pe aici se trece numai dacă vrea muşchii noştri”. Altfel spus, dacă Sergiu Nicolaescu ar mai fi trăit, ar fi putut trage acolo fără nici o problemă un film despre comunism şi statalism de duzină.
E multă mizerie în vama românească. Şi multă delăsare. Cutii de bere aruncate pe jos, pachete de ţigări mototolite sau nu, tot felul de hârtii şi celebra deja substanţă – sau cum să îi zic – formată din pietricele, bucăţi mici de nuş ce, omogenizate cu mult praf, ştiţi voi, chestia aia pe care o vezi că se formează la marginea bordurilor în locuri unde nimeni nu a mai dat cu o mătură sau cu un furtun cu apă cam de când şi-a tuns Stalin mustaţa ultima dată.
Ajungem, în sfârşit, la întâlnirea cu vameşul român. Un gras slinos, transpirat, care nici tu „bună seara”, nici „hai noroc, prostalăilor”, întinde mâna după paşapoarte, cere actele maşinii, sec şi autoritat, aşa cum stă bine unui vaşnic apărător al graniţelor scumpei noastră ţărişoare, după care îmi zice „hai, repede în vamă, pentru declaraţie”. Eu mă dau jos din maşină, cu toate actele în mână şi încerc să înţeleg ce vrea să îmi spună. Omul nostru, vaşnic apărător al graniţelor scumpei noastră ţărişoare, ofticat că vede atâta neînţelegere a lumii înconjurătoare pe faţa mea, îmi arată cu un gest inervat „acolo, acolo” înspre un fel de gheretă, unde mai erau câţiva cetăţeni, tot cu actele în mână.
Mă duc înspre „vamă”, acolo unde m-a trimis vaşnicul apărător al graniţelor scumpei noastre ţărişoare. Acolo, un bătrânel care părea că a ieşit la pensie cam când a câştigat Steaua Liga Campionilor, cu un registru de ăla pe stil vechi în faţa, îmi zice „bună seara” (un splendid progres faţă de vaşnicul apărător al graniţelor scumpei noastră ţărişoare), îmi cere doar talonul maşinii, scrie el ceva acolo, cu pixul, mă întreabă „câte persoane?” şi „aveţi ceva de declarat” după care îmi spune „drum bun”. Ce sistem informatizat, ce scut NATO, ce Războiul Stelelor. Pixul în registru, frăţică!
Mă întorc la maşină. Vaşnicul apărător al graniţelor scumpei noastră ţărişoare nu mai era prin zonă. De plecat nu puteam pleca pentru că era o barieră lăsată în faţa noastră şi un ditai semaforul pe roşu. Aşa că stăm. Mă uit în jur, cu gândul că poate nu fac eu ceva bine şi o fi ceva senzor sau ceva la care trebe sa strig sau să îmi scaneze retina ca să pot pleca. Dar nu, nu era vorba de nici un senzor. Sau, mă rog, dacă îl putem numi senzor pe vaşnicul apărător al graniţelor scumpei noastră ţărişoare, care se retrăsese în ceva gheretă, de unde, scoţând niţeluş creştetul şi văzându-mi privirea în continuare nedumerită, a oftat profund (nu ştiu dacă aşa a făcut, dar aşa mi-am imaginat eu scena) şi o fi apăsat el pe ceva buton de s-a făcut semaforul verde şi s-a ridicat şi bariera.
Am stat cam două ore şi un sfert ca să trecem de vama românească. O experienţă de căcat, pardon my French.
Ajungem în vama moldovenească. #băejtiprost, îmi zic. Uite cât de bine arată aici faţă de bălmăşeala de pe partea românească. O clădire cocheţică, vopsită în nişte culori vii, curăţenie peste tot, spaţiile verzi îngrijite frumos, eram categoric în altă ţară. Dar o ţară care nu este membru în UE aşa cum suntem noi, cei păziţi de vaşnicul apărător al graniţelor scumpei noastră ţărişoare în mizera vamă românească.
Stăm şi aici la coadă, fireşte. Doar că aici merge mai repede. Mult mai repede. Vă spun de pe acum că am trecut de moldoveni în fix 33 de minute. Pentru că – ŞOC şi GROAZĂ!!! – la ei chiar există sistem informatizat. Dar să vă spun mai bine cum a fost, ca să vedeţi diferenţa dintre vaşnicul nostru şi vameşul lor.
„Bună seara”, îmi spune vameşul tânăr şi aranjat impecabil, care s-a apropiat de maşina noastră. „Bună seara” îi răspund şi îi întind actele. Îmi zice că – aici am rămas fără replică (mă rog, în gând îi transmiteam nişte sfinţi vaşnicului) – îi pare rău pentru aglomeraţie dar e perioada când „vin ai noştri acasă”, adică făcea referire la moldovenii de prin Italia, Germania alea alea. Se duce în gheretă, scanează paşapoartele, după care mi le dă şi mă invită să mă duc la un ghişeu mai încolo, unde un alt vameş tânăr, tot cu „bună seara”, fireşte, îmi cere talonul maşinii şi îmi spune să mă duc la bancă (există un ghişeu în clădirea aia mare vopsită frumos despre care v-am spus) să plătesc rovigneta şi îmi spune că trebuie să mă întorc la el să îmi dea „dovada”.
Îmi părea totul complicat, nu înţelegeam de ce trebuie să fac atâtea drumuri, dar măcar sistemul funcţiona, oamenii erau amabili şi îmi spuneau ce am de făcut. Mă duc la bancă, acolo o doamnă mă întreabă cum mă cheamă, mă găseşte în calculator, căci, fireşte, sistemul lor informatizat funcţiona, nu am văzut pe nimeni cu pix şi registru, plătesc 107 lei moldoveneşti (cam 25 lei de-ai noştri), mă întorc la vameşul tânăr, el îmi dă ceva dovadă cum că maşina este aptă combatantă pe drumurile moldoveneşti şi îmi urează „drum bun”. Gata. În 33 de minute. Nu 2 ore şi un sfert ca la noi.
Încă ceva. Ca să vedeţi diferenţă de omenie. În vama românească, şoferul maşinii din spatele nostru i-a spus unui vameş că are un copil bolnav şi dacă nu se poate să treacă în faţă, ca să nu mai stea atâta la coadă. Vameşul nostru, altul decât grasul slinos, i-a retezat-o sec „păi şi eu ce să fac, nu vedeţi că şi alţii au copii? Sunaţi la 112 dacă aveţi probleme”. În gândul meu îmi ziceam atunci că poate ştie vameşul ceva şi că astea cu „am copilul bolnav” sunt tertipuri de gherţoi ca să fenteze coada. Dar mi-a trecut când am văzut ieşind din maşina cu pricina o doamnă cu un copil de vreo 2 ani în braţe.
Am trei copii, ştiu ce înseamnă un copil bolnav când văd unul. Iar piticul ăla era rău. Era letargic, palid tot, cu privirea stinsă şi, din 15 în 15 minute, voma. Mi-a părut atât de rău, aş fi vrut să facem ceva, să îi lăsăm să meargă în faţă, dar am auzit discuţiile dintre alţi moldoveni care stăteau la coadă cum că „nu e bine să te pui cu ăştia, te trag pe dreapta şi te ţin toată ziua fără să îţi dea explicaţii”. Aşa că nu am mai zis nimic. Dar foarte prost mi-a picat…
La moldoveni ştiţi ce s-a întâmplat, da? Maşina cu copilul bolnav s-a pus la coadă, l-a văzut pe şofer că spune ceva unui vameş, care imediat i-a făcut semn să se ducă pe un culoar de urgenţă, unde nu mai era nici o maşină. Acolo a ieşit o domnişoară şi în 2 minute erau plecaţi.
Am văzut toată faza în timp ce vameşul cel tânăr se uita la paşapoartele noastre. El a văzut că mă uit la maşina care, practic, fentase toată coadă şi, pe un tot prietenesc, mi-a spus „ştiţi, au un copil bolnav în maşină, nu putem să îi ţinem la coada asta”. Nu mi-a venit să cred…Omul îşi cerea scuze în numele instituţiei, practic, pentru că au dat dovadă de omenie… Am putut spune doat atât: „Bravo, măi oameni buni, bravo…”.
