Nu toți avem norocul de a fi liberi și lipsiți de obligații la vârsta de 25 de ani.
Eram în clasa a 9-a când l-am cunoscut pe Mihai, și eram în primul an de facultate când i-am născut o fiică. Nu era o tragedie pentru mine, pentru că el mă iubea și mi-a promis că o să se căsătorească cu mine, când se va întoarce din Italia, unde a plecat să strângă bani pentru nuntă.
Nu am mai auzit de el de atunci. Probabil a murit, sau și-a găsit o altă femeie, care nu avea un copil pe cap și părinți de la sat.
Mamei nu i-a luat mult timp să mă ierte, pentru că, atunci când s-a terminat vara și trebuia să mă întorc la facultate, mi-a luat copilul din brațe și mi-a zis: “Du-te și învață. O să am eu grijă de copil. Dar du-te și învață, ca să-i poți oferi un viitor.”
Am mers, am învățat. Iar când am terminat facultatea, m-am angajat. Aveam 400 de euro pe lună, și lucram de la 8 la 7. Dar eu aveam un copil și îmi trebuia să-l cresc. Atunci am văzut anunțuri despre munca peste hotare. Nu vroiam să plec, dar trebuia. Nu vroiam ca fiica mea să ducă lipsă de ceva.
Peste 4 ani am văzut înregistrarea video cu primul ei sunet. Atunci am fost acasă și i-am dat un ursuleț de pluș de Anul Nou. Peste 8 îmi povestea pe internet despre școală și despre ce învață acolo. Peste 13 ani mi-a zis despre primul ei iubit și despre cât de perfect e.
Apoi convorbirile noastre s-au rărit, iar când vorbeam era nerăbdătoare și agresivă, de parcă mă ura pentru că am adus-o pe lume. Mă ruga să-i trimit cât mai mulți bani, să-și cumpere haine, telefon, laptop și să poată petrece ceva timp cu prietenii ”fără a arăta ca o țărancă fără bani”. Îi trimiteam când puteam, dar atunci când îi ziceam că nu am, îmi spunea că i-i rușine de mine și întrerupea conexiunea.
Asta mă durea cel mai tare. Mi-am sacrificat aproape toată viața pentru a-i oferi un viitor mai bun, pentru a o ajuta să-mi evite soarta, iar tot ce am primit drept răsplată au fost cuvinte ascuțite și priviri pline de ură.
Dar toți adolescenții sunt așa, și încercam s-o înțeleg, să permit instictului de mamă să suprime ura din mine, pentru că nu puteam să-mi urăsc fiica! Nu puteam să urăsc ființa care însemna totul pentru mine și care, deși nu o arăta, știam că mă iubește.
Dar nu puteam lucra veșnic. Am încercat să lucrez cât de mult puteam, în special în ultimii ani, când aveam nevoie de bani pentru a o ajuta să-și crească copilul.
Am încercat! Am încercat să-i ofer tot pentru a nu-mi călca pe urme, să-i ofer dragoste și resurse materiale pentru a nu se simți singuratică și mizerabilă, așa cum eu mă simțeam, atunci când i-am permis lui Mihai să-mi ia viitorul de sub ochi.
Dar undeva am greșit. Nu știu unde, nu știu când și nu știu de ce. Dar cel puțin acum pot fi alături de fiica mea. Putem lucra împreună, în Italia, să încercăm să-i oferim fiicei sale un alt viitor.
