Unele dintre ele sunt pornografice sau erotice, altele senzuale și sensibile, unele sunt chiar metaforice și chiar metafizice. Când autorii scriu scrisori de dragoste, o fac într-un fel mai…murdar și mai scandalos decât un muritor de rând.
Asta pentru că pot, în primul rând, și în al doilea rând pentru că nu au crezut că produsul brut al imaginației pe care au lăsat-o să zburătăcească liberă pe câmpii avea să fie la îndemâna ta într-o bună zi. Nu sunt neapărat niște capodopere literare, însă sunt scrise de unii dintre cei mai mari autori către iubitele lor. Un avertisment pentru mințile duse frecvent la biserică: în continuare, urmează niște extrase din aceste scrisori de amor și deci, dacă nu consideri că ești imun la limbajul multicolor, la ceva ce pe alocuri s-ar putea interpreta superficial și ipocrit ca obscenitate, nu continua să citești. Unele dintre aceste scrisori publicate dăunează grav igienei tale morale și principiilor peste care ți-ai încropit imaginea despre acești scriitori.
De la Gustave Flaubert către Louise Colet, 1846:
“Te voi acoperi cu iubirea mea data viitoare când te voi vedea, cu mângâieri și extaz. Vreau să mă înfrupt din tine, cu toate bucuriile cărnii până o să leșini și o să mori. Vreau să te uimesc până într-acolo cât să-ți spui că niciodată n-ai avut parte de asemenea trăiri. Când o să fii bătrână, vreau să-ți amintești aceste câteva ore, vreau ca oasele tale secătuite să se înfioare de plăcere când te vei gândi la acele momente. ”
De la Charles Bukowski către Linda King, 1972:
“Mi-a plăcut cum te-ai sprijinit în mâini și ai mers; chestia asta m-a înnebunit de tot….tot ce faci tu mă înfierbântă mai tare ca focul….curvo, curvă, scorpie fierbinte ce ești….femeie superbă….ai trezit poeme noi și speranțe noi și bucurii noi într-un moșneag, te iubesc, îți iubesc părul tău pubian pe care îl pipăi cu buricele degetelor; interiorul vaginului tău, umed și fierbinte pe care-l pipăi cu degetele, tu, sus pe frigider, ai un frigider uimitor, părul care-ți curge pe spate, sălbatic și tu acolo, pasărea salbatică din tine, sălbăticia din tine, ardentă, destrăbălată, miraculoasă….îmi răsucesc gâtul după gura ta, încercând să-ți prind limba cu gura mea, cu limba mea….eram în Burbank și eram îndrăgostit, o iubire ultramarină, zeița mea dată dracului, imboldul meu, curva mea, a mea a mea a mea pizdă vie păroasă a Paradisului, te iubesc … și frigiderul tău și noi când ne apucam și ne luptam corp la corp, capul ăla sculptat cu zâmbetul lui liric cinic de iubire, arzând….
Te vreau
Te vreau,
Te vreau pe TINE
TU TU TU TU TU TU!”
De la James Joyce către Nora Barnacle, 1909:
“Scumpa mea curviștină Nora, am făcut cum mi-ai zis, fetiță obraznică, și mi-am frecat-o de două ori când ți-am citit scrisoarea. Îmi place să văd că vrei să fii futută-n fund. Îmi amintesc și acum noaptea aia în care te-am futut pe la spate atât de mult timp. A fost cel mai pervers lucru pe care ți l-am făcut, draga mea. Îți vâram mădularul între bucile tale pline și grase. Îți simțeam fesele asudate sub burta mea și-ți vedea fața roșie și ochii nebuni. De fiecare dată când împingeam, îți vedeam limba nerușinată atârnându-ți afară din gură, și când ți-o băgam și mai tare, mici pârțuri ieșeau din tine. (…) E minunat să fuți o femeie care se pârțâie. Cred că aș recunoaște oriunde pârțurile Norei. Aș putea să adulmec aerul și să știu că pârțul e al Norei într-o cameră plină cu femei pârțâitoare. E un sunet mai degrabă feminin, față de pârțurile pe care îmi imaginez că le scot soțiile obeze, niște pârțuri ca o rafală de vânt umed. Devine brusc ceva amuzant și murdar, ca un pârț pe care-l slobozește o fetiță îndrăzneață noaptea, în dormitorul de la colegiu. Sper că Nora o să-și slobozească tot timpul vânturile în fața mea ca să i le adulmec și să-i recunosc mirosul.
Spui că atunci când mă întorc, o să mi-o sugi și vrei să ți-o ling și eu, depravato. Sper să mă surprinzi cândva, când dorm îmbrăcat, să te sui peste mine cu privirea aia de curvă somnoroasă și să-mi desfaci nasturii și să-mi iei ușor în gură mădularul gras, să-l vâri în gura ta umedă și să-l sorbi până când devine tot mai tare și mai gras și se slobozește în gura ta. Uneori și eu o să te surprind în somn, o să-ți ridic poalele fustei, îți îndepărtez cu grijă coapsele, apoi mă așez ușor pe burtă și încep să-ți ling leneș tufișul. Vei începe să te agiți, iar eu voi începe să ling labiile iubitei mele. Vei apuca să gemi și să mormăi și să suspini și să te pârțâi senzual în somn. Apoi o să te ling tot mai repede ca un câine flămând până când pizda ta o să devină mucilaginoasă, iar trupul o să ți se zvârcolească spasmodic.
Noapte bună, scumpa mea pârțâitoare Nora, mica mea păsărică futăcioasă! E un cuvânt pe care l-am subliniat ca să mi-o pot freca mai bine. Mai scrie-mi despre asta și despre tine, mai dulce, mai murdar, și mai murdar.”
De la Franz Kafka către Milen Jesensk, 1921:
“Nu, Milen, te implor încă o dată să te gândești la altă posibilitate prin care aș putea să-ți scriu. Nu trebuie să te duci la poștă, nici chiar poștașul nu trebuie să facă asta – cine e? – nici chiar șefii de la poștă n-ar trebui deranjați pe degeaba.
Dacă nu poți găsi altă soluție, vor trebui să îndure scrisorile.
Aseară te-am visat. Nu îmi amintesc detaliile, tot ce știu e că ne topeam unul în celălalt. Eu eram tu, tu erai eu. Cumva, tu ai luat foc.
Îmi amintesc că am stins focul cu hainele, am luat o manta veche și te-am bătut cu ea.
Dar transmutația se petrecu și era atât de intensă, că tu nici măcar nu mai erai acolo, în schimb acum eu eram cel care luase foc, și tot eu eram cel care a încercat să stingă focul cu mantaua.
Dar mantaua nu a stins focul și nu a făcut decât să-mi confirme o frică mai veche de-a mea, cum că asemenea lucruri nu pot stinge focul.
Între timp, au ajuns și pompierii și cumva, tu ai fost salvată.
Dar tu erai diferită de la început, spectrală, ca și cum erai desenată cu creta în întuneric și ai căzut în brațele mele, fără viață sau poate ai leșinat de fericirea că ai fost salvată.
Dar și aici apăru incertitudinea transmutației, poate că eu am căzut în brațele altcuiva.”
De la Oscar Wilde către Lord Alfred Douglas, 1893:
“Dragul meu băiat,
Sonetul tău e chiar încântător, și e o minune că buzele tale roșii ca trandafirul sunt făcute pentru muzică și cântare, dar și pentru sărutat. Sufletul tău firav de aur se preumblă între pasiune și poezie. Îl știu pe Hyakinthos, de care Apollo se îndrăgosti atât de nebunește, erai tu în zilele Greciei de atunci. De ce ești singur în Londra, și când te vei duce în Salisbury? Mergi acolo să-ți răcorești mâinile în amurgul cenușiu al obiectele gotice și apoi vino aici ori de câte ori vei vrea. E un loc minunat și numai tu îi lipsești. Dar întâi treci pe la Salisbury.
Întotdeauna, cu iubire nemărginită,
Al tău, Oscar”
De la Virginia Woolf către Vita Sackville-West, 1927:
“Uite ce e, Vita – dă-l naibii pe bărbatul tău și hai să mergem la Hampton Court să luăm cina pe malul râului împreună, ne vom plimba prin grădină în lumina lunii, venim acasă, bem o sticlă de vin, ne amețim bine și o să-ți spun toate lucrurile care-mi mișună în minte, milioanele, miliardele de lucruri – ele nu vin pe lumină, ci doar pe întunericul de pe malul râului. Gândește-te la asta. Dă-l dracului pe bărbatul tău, îți spun, și vino.”
De la Ernest Hemingway către Mary Welsh (a patra sa soție), 1945
“Dragul meu Castravecior,
O să merg pe vapor cu Paxthe și Don Andres și Gregorio și o să stau toată ziua, apoi o să vin acasă și o să mă uit dacă am primit scrisori sau măcar una. Și poate că o să fie vreuna. Și dacă nu o să găsesc niciuna, o să fiu un ticălos tare trist. Dar tu știi cum să ai grijă de asta, nu-i așa?
Te rog, scrie-mi, Castravecior. Dacă era ceva legat de serviciul tău, ai fi făcut-o. E al dracului de greu fără tine, mă descurc, dar mi-e dor de mor de tine. Dacă ceva ți s-ar întâmpla, aș muri ca un animal la zoo, care moare dacă i se întâmplă ceva companionului său.
Cu multă dragoste, draga mea Mary, află că nu sunt nerăbdător. Sunt doar disperat.
Ernest”