O scrisoare care te lasă fără cuvinte. Care după ce o citeşti te va face să înţelegi cât de greu îi este unei femei să nască şi cât de multe emoţii trăiesc împreună cu femeile bărbaţii, viitori taţi a unei fărâme de copil dulce.
„Urcăm la etajul 5 al maternităţii. Aici sunt sălile pentru naşteri. Cea mai sfântă zonă. Aici încă nu a călcat picior de bărbat. Ne duc într-o cameră aparte. Ne acomodăm. Aud în secţiile vecine geamătul unor mame…plâng, strigă, bat în pereţi…ajunge şi până la mine. Mă cutremur. Ce o să fie acuş. În lupta mea dintre teamă şi raţiune, învinge dragostea faţă de soţie.
…Contracţiile sunt slabe. Nu voi descrie întreg procesul de trecere a contracţiilor, dar vreau să spun: mie niciodată nu mi-a fost atât de greu. Au pus picurătoarea, ceva nu e bine cu acul. Ies în hol. Şi cu toată vocea pe tot coridorul: sorăăăăă medicalăăă. Toate mamele au tăcut pe câteva momente. Apoi deodată la două au început contracţii mai avansate (pe urmă chiar mi-au mulţumit). De la 5 dimineaţa până la orele 1 ziua. Nici fumat, nici baie, tot timpul cu soţia. Îi masez burtica. Ea le spune medicilor că trebuie să nască. Pe la 1 eram epuizat enorm. Când am trecut de la secţia de maternitate la locul unde trebuia să nască, vroiam să dispar. Să îmi pierd cunoştinţa. Dar conştiinţa nu vroia să mă lase. Doamne, oare asta chiar este adevărat?
Împing împreună cu soţia. Pe tâmple mi se sparg venele. Ochii sunt roşii (încă un pic şi aş fi născut în locul soţiei). Uite ultimile contracţii. Linişte (au trecut doar câteva clipe, dar mie îmi pare că au trecut ore). Simt cât de ud îmi este părul din cap…şi minunea noastră mică pentru prima dată ne anunţă cu glăsciorul său existenţa sa, că a venit pe lume, că e gata să trăiască şi îi este în cot de toţi din jur.
Avem o fetiţă. Eu stau şi plâng fără să îmi ascund ochii. Toţi cei care au fost în salon se uită cu respect la mine. Mă felicită. Iar eu stau. Îmi şterg mucii şi plâng. Dragi femei, vă mulţumesc.”
Bărbaţi, iubiţi-vă femeile!
Sursa: fishki.net
