Neil Hilborn suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, o boală în care tot ce se întâmplă în lumea sa se supune unor reguli. A urmat mai multe tratamente, dar niciodată nu a scăpat de această boală pentru totdeauna.
Cu 2 ani în urmă, Neil a scris o poezie de dragoste pentru jumătatea sa. Recent, videoul în care tânărul recită poezia a fost postat pe Youtube. Impactul acestui video a fost uimitor. Felul în care un tânăr, în ciuda faptului că este bolnav, își spune povestea iubirii sale și recunoaște instabilitatea sa mental, a uimit o lume întreagă.
Este un poem care transmite mai mut decât emoţii. Din cauza sindromului unele propozitii trebuiau rostite de exact 6 ori. Expresiile faciale în momentele în care Neil se luptă cu el însuşi te copleşesc. Istoria de dragoste s-a încheiat acum2 ani. De atunci Neil a mai avut relaţii şi se simte un om fericit.
Mai jos vezi traducerea făcută de nuaisăcrezi.ro a mesajului transformat în poem pe care tânărul a dorit să îl transmită fostei sale iubite:
‘’Când am văzut-o pentru prima dată, s-a facut liniste in capul meu. Fiecare tic, tot ce pâlpâie în mod constant, toate imaginile au dispărut pur şi simplu. Când aveţi o tulburare obsesiv-compulsivă, nu vi se întâmplă des aceste momente de linişte.
Chiar şi în pat mă gândesc: Am închis uşa? Da. M-am spălat pe mâini? Da. Am închis uşa? Da.
M-am spălat pe mâini. Da.Dar când am văzut-o, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost curcubeele de pe buzele ei, asemănătoare cu agrafele de păr indoite. Sau curbura genelor pe obrazul ei.
Geana pe obrazul ei. Geana pe obrazul ei. Ştiam că trebuie să vorbesc cu ea. Am întrebat-o de şase ori în treizeci de secunde dacă vrea să ieşim.Ea a spus “da” a treia oară, dar nici unul din răspunsuri nu a sunat bine, aşa că a trebuit să întreb mai departe. La prima întâlnire, am petrecut mai mult timp sortând produsele după culori, decât conversând cu ea. Dar ei i-a plăcut. I-a plăcut că a trebuit să o sarut de rămas bun doar de 16 sau 24 de ori. I-a plăcut ca am putut merge acasă pe termen nelimitat, pentru că trotuarul avea o mulţime de fisuri. Când ne-am mutat împreunî, a zis că se simte în siguranţă, pentru că nimeni nu ne poate fura niciodată, căci am închis uşa de cel puţin optsprezece ori. Întotdeauna mă uitam la gura ei când vorbea.
Cand vorbea.
Cand vorbea.
Cand vorbea.
Cand vorbea.
Cand mi-a spus ca mă iubeşte, colţurile gurii ei erau ridicate. Noaptea, stătea în pat şi privea cum stingeam şi aprindeam luminile. Aprindeam, închideam, aprindeam, închideam, aprindeam, închideam, aprindeam, închideam, aprindeam, închideam. Închidea ochii şi îşi imagina că zilele şi nopţile erau în graba trecutului ei. Într-o dimineaţă, am încercat s-o sărut de rămas bun, dar ea a plecat, pentru ca întârziasem la lucru. Când mă chinuiam cu crăpăturile din asfalt, ea continua să mearga. Când mi-a spus că mă iubeşte, gura ei era dură.
A spus că îi iau prea mult din timp. Săptămâna trecută, a devenit peste noapte ca mama mea. A spus că nu ar fi trebuit să mă lase să mă ataşez. A fost o greşeală. Dar poate fi o greşeală, dacă nu am nevoie să mă spăl pe mâini după ce am atins-o?
Dragostea nu poate fi o greşeală. Şi mă omoară ca ea a putut pur și simplu să scape de ea, dar eu nu pot. Nu pot să merg înainte și să găsesc pe altcineva, pentru că întotdeauna mă gândesc la ea. De obicei, atunci când lucrurile o iau razna, încep să văd microbii cum îmi penetrează pielea. Văd cum sunt lovit de o serie nesfârșită de mașini. Și ea a fost primul lucru frumos pe care l-am blocat. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață și să mă gândesc la modul în care ea conduce.Cum sufla ea în lumânări.
Sufla în lumânari.
Sufla în lumânari.
Sufla în lumânari.
Loviturile. Acum mă gândesc ca altcineva o sărută. Eu nu pot respira, pentru că el o sărută doar o dată și lui nu-i pasă, nu se gandește: Ce se întâmplă dacă de data aceasta nu este idealul?
O vreau înapoi, atât de mult. Am lăsat ușa descuiată. Am să las lumina aprinsă.’’
Vitali Cipileaga
