Urma să devină ultimul strigăt al tehnicii şi aparatajului militar. Un centru de comandă pentru Statul-Major din RSSM.
Este vorba de o bază militară amplasată într-o pădure din nord-estul R. Moldova, în preajma s. Olişcani, r. Şoldăneşti. Însă planurile conducerii URSS nu au ajuns să fie realizate. După «perestroika» lui M. Gorbaciov, unitatea a fost abandonată, iar sătenii din localităţile apropiate au cărat de acolo tot ce au putut. Erau anii ‘90, primii ani de independenţă.
În prezent, ceea ce urma să devină «mândria» armatei sovietice arată jalnic. Doar câteva blocuri în proces de demontare, un labirint de drumuri, numeroase şanţuri, o groază de plăci de beton «aruncate» de-a valma şi două bunchăre ruginite, parţial inundate, mai amintesc că pe cele circa 20 ha de pădure trebuia să funcţioneze o bază militară.
Ambele buncăre au circa 20m în diametru. Unul are un «capac» de beton de circa 1,5 m grosime, din care ies numeroase ţevi cilindrice şi pătrate. Pare a fi un sistem de ventilare. Asta e singura legătură cu exteriorul. Nicio trapă, nicio uşă.
În cazul celui de-al dolilea buncăr, situaţia e mult mai simplă. Acesta nu are «capac», ci doar un pod, la 1 m sub nivelul pământului.
Marginile acestuia se văd cu uşurinţă. În spaţiul dintre buncărul propriu-zis şi „învelişul» din fier şi beton sunt scările care duc de la un nivel la altul, de doar câteva trepte.
Urmărindu-le coborârea, privirile se pierd undeva, în jos, în întuneric, unde cu greu observi apa acumulată la vreo 15 m sub nivelul pământului, pe care mai plutesc câteva bucăţi din gheaţa de astă-iarnă. E straniu că, de la nivelul de sus spre cel de jos — nicio scară.
Într-o parte, buncărul e «dezvelit» şi, coborând în groapă, te pomeneşti la nivelul etajului de sus. Şi în dreapta şi în stânga, în malurile gropii, sunt două tuneluri din fier, «învelite» într-un strat de beton de 1 m grosime.
După ce «merg» vreo 10 m înainte, ambele se ramifică în direcţii opuse, formând un «T». Se pare că astfel de tuneluri urmau să devină singurele căi de acces în interiorul buncărului.
Oamenii din zonă au păreri diferite despre destinaţia unităţii militare. Unii spun că urma să fie o bază de rachete, alţii — un loc de refugiu pentru comandanţii forţelor armate din regiune, în caz de război. Toţi au dreptate, într-o măsură.
După retragerea trupelor sovietice, baza a fost abandonată, iar în 1991, prin decret prezidenţial, tot armamentul, muniţiile, tehnica militară, bazele militare şi celelalte bunuri care aparţineau unităţilor militare ale armatei sovietice dislocate pe teritoriul republicii au fost declarate patrimoniu naţional.
Respectiv, acestea, inclusiv baza de la Olişcani, au trecut în gestiunea Armatei Naţionale, aflată în proces de formare.