Urc cu pași mărunți în troleibuzul 4 ce unește Centrul Chișinăului de Buiucani. Mă așteaptă încă o întâlnire neplăcută cu medicul ce are grijă să-mi încorseteze dinții pentru un zâmbet hollywoodian (a.k.a. aparat dentar). La acest subiect, vă asigur că voi reveni cu o altă postare. Între frica ce-mi gâdilă corzile interioare și mirosul metalic de troleibuz, aud frânturi de conversație.
– Eu nu am nimic împotrivă. Să introducă, dacă vor, sistemul acela electronic. Eu de munca asta nu mă țin, spune taxatoarea.
E o femeie tânără, de vreo 30 de ani, cu șorț vișiniu și păr negru, drept. Ornamentul alb de pe uniformă îi încadrează chipul palid. Spre surprinderea mea, e nemachiată și poartă unghiile scurte, curate și nevopsite.
– Da, dar o să vă uvalnească (trad. din limba rusă, concedieze) pe toți. Ei la oameni nu se gândesc? o întreabă un bărbat gârbovit, cu sprâncenele stufoase.
– Ei vor să treacă la un sistem european…
Femeia nu reușește să-și termine propoziția că se apropie următoarea stație.
– Eu aici cobor, spune bărbatul. Dar ne mai întâlnim, nu avem încotro! încearcă o glumă și iese din troleul roșu, cu antene de fier.
Înțeleg că cei doi vorbeau despre implementarea sistemului de taxare electronică în transportul public din municipiul Chişinău. Astfel, taxatorii vor fi înlocuiți cu niște carduri pentru achitarea călătoriilor în transportul din capitală. Acestea vor putea fi încărcate prin intermediul diferitor dispozitive, inclusiv terminale, care vor fi instalate în apropierea staţiilor de aşteptare a transportului public.
Și totuși, de ce femeii nu-i pasă?
Alți pasageri nu au intrat în troleu. O văd cum caută o pereche de ochi și o las să-i întâlnească pe ai mei. O întreb:
– V-au zis deja când o sa introducă sistemul?
– Ei da, sigur că nu. Dar eu nici nu țin la munca asta. Eu, de fapt, sunt profesor.
Scot un sunet scurt și sincer de uimire. Mă cuprinde un sentiment de nedreptate. O privesc cu interes, sperând că o să-și continue povestea.
– Da-da. Dar nu îmi ajungeau bani și am plecat peste hotare. Când am revenit, în câțiva ani, mi-au zis ca trebuie să urmez un program de formare continuă sau perfecționare, nu mai știu cum exact se numește. E scump, dar înțeleg și nu am nimic împotrivă. Problema e că ei au zis că nu-mi pot asigura un loc de muncă după ce termin programul.
Mii de gânduri dau năvală în capul meu. Să îi spun că sunt jurnalistă? Că e o poveste demnă de spus, că nu merită să împartă bilețele, că ai noștri copii au nevoie de ea? Realizez că mai am de mers o stație și încă nu am aflat totul.
– Dar ce fel de profesoară sunteți?
– De psihologie. Am fost psiholog în mai multe școli, la centre de plasament. Am lucrat cu adolescenți complicați, cu probleme. Să vezi ce te mai bucuri când înțelegi că o luat-o pe drumul cel drept! De asta și sunt nemulțumită. Am lipsit 2 ani și acum nimeni nu-mi poate da un loc de muncă. Am căutat câteva luni. Când am văzut că foamea mă ajunge din urmă, m-am angajat taxatoare. Ce crezi că eu mă bucur să stau așa? Ochii ei se întunecă, zâmbetul îi devine trist. Mă uit pe geam, se apropie stația mea.
– Trebuie să cobori, nu?
Dau din cap afirmativ.
– Continuați să vă căutați de muncă în domeniul în care v-ați format. Ar fi mare păcat să mai pierdem un profesor.
– Baftă și ție! îmi spune. O văd cum se ridică de pe scaun și începe a rupe bilețele pentru cei proaspăt urcați.
Un material publicat de Victoria Colesnic pe blogul său: punctulcritic.wordpress.com
