Violența este un fenoment bine cunoscut, atât de către cetățenii Republicii Moldova, cât și de restul muritorilor de pe Terra. Cât de mult nu mi-aș dori să nu văd un mic, sau un mai mare act de violență, pe naiba, într-o societate violentă, eu îmi doresc paradisul.
Familia mea este una pașnică. Nu mi-am trăit copilăria pe la vecini, rude sau cunoscuți, din motiv că părinții se certau sau în cel mai rău caz se băteau. Mulțumesc Domnului că-n cuibușorul părintesc domină regina pace.
Nu-mi imaginez cum este să fii bătut, maltratat, umilit sau indignat. Am fost și sunt departe de violență, am să mă stradui să mențin la mari distanțe de mine acest fenomen groaznic care naște doar durere, tragedie, disperare, uneori cazuri fatale.
E boală căci doar un nebun sau o nebună ar fi în state să exercite violență fizică, psihică, morală asupra copiilor, părinților, șoției/soțului etc.
„Violenţa”, ca definiţie a unei situaţii sociale cuprinzând o serie de posibilităţi diverse de acţiune, şi într-o definiţie minimală trebuie înţeleasă ca un concept-cheie conţinut de toate discuţiile ce vizează războiul şi pacea, întrucât prin „război“ înţelegem uzul de forţă militară organizată între diferite grupuri sociale, iar prin „pace”, absenţa acesteia.
Așa poate fi definită violența în linii generale. Consider că și cel mai umil gest, cuvânt sau emoție a indivizilor la adresa unei persoane poate fi catalogată drept violentă.
Astăzi, am fost martorul unui act de violență psihic, și încă puțin trebuia ca respectivul act să se metamorfizeze în violență fizică. Nu aș relata despre acest caz, dacă nu ar avea o încărcătură puternică, căci focarul agresivității a fost chiar un pedagog.
În curtea unui liceu din sectorul Ciocana, profesoara însoțea micii ucenici, probabil erau boboceiii clasei primare sau poate ai clasei a II-a. La un moment dat am auzit strigăte de dojeneală, și cum firea-mi este curioasă, am observat că 5 copilași se aflau la cel mult doi metri distanță de restul elevilor. Nu m-a deranjat distanța dintre cei 5 elevi și restul, dar însăși reacția profesoarei mi s-a părut una ieșită din comun. Cine mai strigă nebunește, cine are dreptul de a teroriza copiii străini? Să-i fii pedagog și îndrumător în viață este un lucru, iar să țipi ca o viperă este cu totul diferit.
Oare este normal ca profesorii, colegii, vecinii, părinții, necunoscuții, și alți indivizi să-și exercite puterea, mânia, disperarea, furia și gândurile întunecate în imaginea persoanelor apropiate? Înțeleg, suntem o țară democrată, dar nu înseamnă că aceast sistem de guvernare presupune și dreptul de a viola drepturile altor persoane.
Potrivit Institutului pentru Economie şi Pace, Moldova se află pe locul 66 din 158 în topul celor mai paşnice ţări din lume. Din păcate, observăm că suntem foarte violenți.
