Trăim o lume plină de regrete şi oameni care aleargă după vise, dar nu le trăiesc. Avem de toate şi nu avem nimic. Iubim puţin şi aruncăm cu dragostea spre oameni ce nu merită. Rămânem cu sentimente goale, grăitoare dar mute în faţa tentaţiilor.
Pentru că discotecile, băutura şi fetele agăţate pe trotuar sunt mai întrebate decât o iubire de-o viaţă. Pentru că bărbaţii au uitat să ofere şi femeile să primească. Mâncăm prostii, vorbim prostii, aruncăm cu prostii în sufletul altora. Fără a cunoaşte povestea din spatele omului, fără a-i înţelege dorinţele şi neajunsurile. Spunem o dată în an mulţumesc şi poate şi mai rar te iubesc. Ne aruncăm fără griji în viitor şi ne facem griji când ea a rămas cu burta la gură şi el se usucă în primul bar de după colţ. Pe când ea putea să ajungă o femeie de succes iar el un domn respectat. Suferim din dragoste, suferim din momentele neconsumate ce se macină în timp, suferim pur şi simplu. Simţim în mii de feluri ura şi doar într-o singură măsură dragostea. El o înşeală pe ea, ea se răzbună pe el, ei îşi taie venele, ei sunt proşti.
# Generaţiile se schimbă, poftele rămân aceleaşi #
Dorim fără să simţim. Plângem fără să respectăm lacrimile mamei. Râdem fără să ne bucurăm de zâmbetele unui copil. Mirosim faptele proaste de la o poştă şi nici măcar nu ne dăm seama că lângă noi se află un om bun. Vrem altceva, vrem departe, vrem să cucerim şi plecăm, încrezuţi că vom veni înapoi oameni cu gusturi şi avere. Sigur, doar că gusturile nu se schimbă iar averea nu e în bani. Pentru că în acele momente lăsăm acasă altfel de avere. Ce contează, visele noastre gonesc pe o şosea dintr-un oraş străin. Muncim. Muncind, trăim visele altora. Consumăm aşteptările altora. Împlinim alte gânduri. Nimic nu mai contează ca dorinţa de a face altceva, altcum, altfel. Deştepţii de noi, credem că ştim prea multe pentru a mai cunoaşte şi adevărul. Aşa dispărem prea repede în personalitatea altcuiva. Prea de puţine ori ne dezbrăcăm goi în faţa propriei conştiinţe, să vedem de a rămas un dram de respect şi recunoştinţă umană. Ne judecă alţii cu vehemenţă. Ne taie dorinţele înainte ca ele să capete contur. Ne dau de proşti, de impotenţi, de idioţi, de slabi. Cine sunt ei? Cine suntem noi? Refuzăm să facem primul pas de teamă. De-am spune într-o zi de vară: “Hai să încercăm să ne vedem. Să ne despărţim vom reuşi pe urmă.” De-am face ceea de ce ne este frică. De-am porni să schimbăm 2 vorbe cu oamenii ce nu ne cunosc. Da, oamenii trebuie să îşi permită să aibă discuţii neconfortabile, tăioase, nebune pe alocuri. Să poată ţine loviturile, indiferent de unde nu vin ele. Pe toate.
# Căci nu contează câte lovituri oferi tu, ci cum ţii loviturile îndreptate spre tine #
Până la urmă, toate lucrurile care se întâmplă au sens, căci anume noi dăm valoare acestor lucruri. E simplu să complici şi prea simplu să nu reaşezi totul. Să îţi ceri iertare. Să întinzi primul mâna. Ce-ar fi dacă toate momentele de peste zi ar fi făcute cu poftă? Trezitul dimineaţa şi sorbitul cafelei, mersul pe stradă şi cititul la o pauză de prânz, serviciul şi alte lucruri considerate plictisitoare. Ne gândim unul la celălalt, ne bucurăm că trăim, luminăm ca nişte felinare în noapte şi murim. Doar atât? Simulăm o viaţă. Pierdem, şi niciodată nu mai întoarcem nimic. Şi plângem. Ne plângem viaţa cum putem mai bine. Ne plângem de drumuri proaste, sistem medical prost, guvernare proastă, oameni proşti. Şi când viaţa ne trăsneşte în cel mai plăcut moment. Am pierdut dreptul de a mai fi diferiţi. Poţi fi cel mai mare geniu de pe pământ, dar dacă eşti diferit, eşti nebun. Dacă faci ceea ce nu fac alţii, eşti nebun. Dacă eşti bun, eşti nebun. Prostii!
# Şi în toate ne temem de sigurătate #
Singurătatea ne macină şi astfel întotdeauna căutăm să fim lângă cineva. De cele mai multe ori acel cineva este un necunoscut, un nefericit, un străin, un duşman. Simplu: gonindu-ne după fericire, trăim altceva decât fericirea. Şi astfel apreciem lucrurile de mâna a doua, oamenii de mâna a doua. Ştim cum să supravieţuim, dar nu ştim cum să trăim. Nu ştim şi gata! Restul e doar o continuă luptă de a ieşi dincolo. Patentăm sub dragoste orice emoţie de ocazie trăită pentru cineva. Spunem te iubesc înainte ca ceea ce spunem să treacă prin inimă. Nici vorbă de sentiment de-o viaţă. Femeile şi-au pus în cap să devină doamne de afaceri iar bărbaţii burlaci de 35 de ani. Chair dacă mai şi sunt căsătorii, ele fac, dar nu se construiesc. El şi ea niciodată nu vor fi prieteni, nu vor împărţi rolurile în familie, nu vor şti să se asculte şi să comunice. Astfel peste 2-3 ani unul din ei va dori să fugă, să iasă. Generaţiile astfel se rup pe din două.
Lucrurile frumoase nu se gândesc, ele se întâmplă. Se întâmplă dacă noi vrem. Respectul şi dragostea sunt dacă noi vrem. Relaţiile de lungă durată au loc dacă noi vrem. Până atunci, generaţia dragostei şi-a expirat termenul de valabilitate!
C.V.
