Simetrie? Proporţii armonioase – dar ce înseamnă armonioase, oare înseamnă acelaşi lucru pentru oamenii tuturor culturilor? O piele netedă? O strălucire interioară, inefabilă şi enigmatică? Nimic nu e mai subiectiv şi, de aceea, mai greu de cuprins în criterii riguroase, decât frumuseţea. Deşi s-ar putea găsi – cu trudă – câteva puncte comune, care să confirme, spre liniştea noastră, că oamenii sunt la fel peste tot şi oricând, că au despre frumuseţe aceleaşi concepţii, realitatea istorică arată că, de-a lungul timpului, precum şi de-a lungul şi de-a latul globului, frumuseţea umană a fost privită în moduri diferite, de la o cultură la alta.
Ca dovadă, iată câteva stranii idei despre estetica înfăţişării umane, idei care, în decursul vremii, au fost puse în practică prin transformarea profundă a corpului, prin deformări ce mergeau, uneori, până la adevărate mutilări, şocante şi brutale, ce păreau săvârşite cu o adevărată artă a cruzimii. Totul în numele frumuseţii.
Una dintre cele mai cunoscute – şi mai crude – este legarea picioarelor, practicată în China vreme de aproximativ un mileniu. Atestată în secolul al X-lea, nu a dispărut decât abia la jumătatea secolului XX, iar în această mie de ani, milioane de femei au suferit chinuri atroce de pe urma acestei stranii definiţii a frumuseţii picioarelor.
„Picioarele lotus„, cum erau numite labele picioarelor astfel deformate, erau rezultatul unui chin de ani de zile, iar efectele asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeilor nu erau deloc neglijabile. Tortura începea la vîrsta de 2-5 ani, înainte ca bolta piciorului să fie pe deplin formată: labele picioarelor fetiţei erau curbate până la frângerea oaselor, degetele erau îndoite spre talpă, cu articulaţiile dislocate, iar picioarele erau legate cu bandaje din pânză udă, care se strângeau prin uscare, strângând şi piciorul ca într-o menghină. Oricât de curios ar părea, aceste picioare minuscule, cu înfăţişare atât de puţin naturală, erau apreciate din punct de vedere estetic şi considerate o atracţie erotică.
Deformarea craniului a fost practicată de diferite populaţii, în baza unor criterii proprii de apreciere a frumuseţii: persoanele cu o anumită formă a capului erau mai preţuite, considerate mai atrăgătoare, mai inteligente sau mai nobile decât celelalte.
Se folosea o varietate de dispozitive de legare şi strângere, iar procesul era realizat în pruncie, când craniul -cu sudurile dintre oase neconsolidate încă – putea fi deformat cu uşurinţă.
Femeile-girafe aparţin unui trib birman numit Kayan Lahwi, care trăieşte, în cea mai mare parte, în Myanmar (un mic număr de membri ai săi au migrat în Thailanda) şi au devenit cunoscute pentru lungile lor gâturi înconjurate de coliere spiralate din alamă. Aceste podoabe le sunt puse în jurul gîtului la vîrsta de aproximativ cinci ani şi sunt înlocuite, progresiv, cu spirale din în ce mai lungi.
Antropologii au căutat diverse explicaţii pentru a înţelege originea acestui obicei. O ipoteză sugerează că purtarea colierelor şi deformarea consecutivă le-ar fi ferit pe femei să devină sclave, făcându-le să pară mai puţin atrăgătoare în ochii celor din alte triburi, la care nu exista această practică (un argument în favoarea ideii că „frumuseţea” depinde mult de convenţiile din cadrul unui grup cultural.) O altă ipoteză: colanele ar fi protejat femeiele de muşcăturile fatale ale tigrilor (poate mai degrabă simbolic decât în realitate).
Femeile Kayan spun, însă, că le poartă „de frumuseţe”, în acord cu canoanele de frumuseţe acceptate în cultura tradiţională a tribului.
Una dintre cele mai cunoscute a fost purtarea corsetelor. Menite să sublinieze subţirimea taliei, aceste piese ale garderobei feminine au fost, în forma lor extremă, nişte dispozitive generatoare de disconfort ce produceau, cu vremea, şi deformări anatomice care nu erau lipsite de pericol.
Un corset confecţionat doar din pânză tare şi legat cu şireturi rezistente strângea moderat talia şi o scotea în evidenţă fără a fi, totuşi, prea greu de suportat.
Până una-alta, pantofii cu tocuri înalte, cu care femeile au o relaţie aparte, par să fie echivalentul modern al corsetului sugrumător, în ceea ce priveşte necesitatea antrenamentului, durerile produse şi limitarea libertăţii de mişcare. Cu alte cuvinte, se schimbă, din când în când, doar partea de corp vizată, nu şi concepţia de bază: „Il faut souffrir pour être belle” (adică, pe franţuzeşte, tre’ să suferi ca să fii frumoasă).