Autodistrugerea capitalismului – batalia vremurilor noastre

Caracterul multi-dimensional – economic, financiar, bugetar, valoric, social – al crizei care afecteaza Occidentul este unanim recunoscut. Parerile

 sunt insa impartite cand vine vorba de interpretarea crizei, dar si cand se discuta strategiile de evitare a dezastrului.

Motivul esential al divergentelor de optica este ca SUA si Europa nu se afla in situatii identice si nici macar in etape istorice comparabile.

Suntem in prezenta unei crize ciclice „de crestere” sau in faza terminala a unei crize existentiale, care schimba echilibrul global si „regulile jocului” international? Solutia consta in „injectarea” de bani si facilitati in sistem, pentru a stimula cu orice pret reluarea cresterii economice sau, dimpotriva, in adoptarea de masuri de austeritate dure, vizand reducerea deficitelor bugetare si datoriilor suverane imense?

In SUA, Administratia Obama sustine primul set de interpretari, intr-o confruntare ideologica feroce cu opozitia de dreapta republicana. Dar criza de peste ocean nu este chiar la fel cu cea din Europa. In plus, America este un stat federal, cu o administratie centrala puternica, o unificare lingvistica remarcabila (o singura limba, maximum doua considerand si spaniola) si cu loialitati nationale clare si indubitabile.

SUA au o colosala datorie suverana de 14 trilioane de dolari, plus dezechilibre bugetare severe, acumulate continuu dupa 1960, cand politicile de stanga de inspiratie europeana au reusit sa traverseze Atlanticul si sa patrunda in Casa Alba sub zambetul charismaticului presedinte John Kennedy.

Dar tot SUA dispun si de cea mai performanta masina de razboi construita vreodata, de un sistem global sofisticat de aliante si parteneriate, iar baza lor de productie, cea inovativ-tehnologica si infrastructurile sunt intacte si perfect functionale.

Niciodata in istorie un stat aflat intr-o astfel de pozitie nu a „dat faliment” si nici nu a fost executat silit de creditori. SUA vor iesi din actuala criza, intr-un fel sau altul. In cel mai rau caz, republica va ceda locul unui „Imperiu”, niciodata recunoscut ca atare. In cel mai bun caz, republica isi va rezolva problemele financiare pe seama altor puteri, care vor face greseli grave si ireparabile in calcularea politicii lor externe.

Intre cele doua extreme, exista si cateva scenarii intermediare. Cu alte cuvinte, SUA dispun de un meniu rezonabil de optiuni, fara a avea probleme esentiale de supravietuire.

Administratia Obama are, asadar, o oarecare justificare atunci cand promoveaza puternic stimularea relansarii cresterii, chiar daca aceasta inseamna tiparirea de dolari si injectarea lor artificiala in economie, precum si cresterea datoriei federale.

Chiar devalorizat, dolarul american nu se poate „prabusi” pentru ca este garantat, cum scrie pe fiecare bancnota, de Guvernul federal de la Washington, iar acesta este suficient de puternic pentru a rezista oricaror provocari, externe sau interne.

Ceea ce scapa apologetilor „multi-polarismului” este ca mari puteri non-occidentale, China in primul rand, sunt direct si vital interesate de mentinerea rolurilor dolarului de moneda de tranzactie internationala si de moneda de rezerva, deoarece detin sume imense in moneda americana. De aceea, Rusia, sustinuta de Brazilia, se agita fara spor in mult-mediatizatul grup BRIC, incercand „inlocuirea dolarului SUA ca moneda internationala de referinta”, iar oficialii chinezi si indieni zambesc politicos si se prefac ca nu inteleg subiectul.

In Europa, situatia este mai grava. Liderii europeni au descoperit, dupa 2008, ca nu se afla in fata unei crize ciclice de crestere a economiei capitaliste, ci in fata momentului adevarului, cand vor trebui platite toate prostiile crase de stanga implementate incepand din anii 1960.

In fapt, economiile vest-europene nu prea mai sunt capitaliste, cel putin nu in sensul de dictionar al cuvantului (China, de exemplu, este azi „mai capitalista” decat Franta). Cei „30 de ani gloriosi” de crestere accelerata a Europei necomuniste (1945-1973) nu s-au incheiat pentru ca „arabii au crescut pretul petrolului”, ci din cauza politicilor de introducere a statului asistential sau social, adoptate de politicienii occidentali. Criza petrolului din 1973 a dat doar lovitura finala unui sistem capitalist deja slabit din interior.

Cresterea economica a fost sufocata chiar de politicienii democrati. Sub povara crescanda a reglementarilor birocratice si a „modelului social european”, capitalismul vest-european a ajuns treptat o piesa de muzeu. Degeaba tuna si fulgera astazi domnul Sarkozy la adresa companiilor europene care isi muta productia in China, India, Singapore, Malaezia, Indonezia etc., si constata ca doar 19% din PIB-ul Frantei se mai datoreaza industriei prelucratoare.

Industriasii si producatorii prefera sa se stabileasca si sa ofere joburi in tarile capitaliste, nu in cele socialiste, iar politicienii occidentali ar fi fost primii in masura sa cunoasca acest lucru, avand in vedere ca Europa a iesit din mizerie si saracie pe „mana” capitalismului. Si risca astazi sa cada la loc in mizerie (si violenta) pe „mana” socialismului mascat in lozinci „sociale” si „umaniste”.

Dupa 1973, ratele de crestere economica, in Occident, au ramas constant anemice. Iluzia „cresterii” a fost intretinuta pana in 2008 prin acceptarea masiva a imigratiei extra-europeane, care a adus milioane de brate ieftine de munca, prelungind astfel agonia sistemului.

Urmare acestei politici, imigratia, imigrantii si „multiculturalismul” au devenit astazi teme majore pe agendele politice interne din multe state vest-europene, ale caror societati s-au „trezit” ca au la temelie o bomba cu ceas, cu care nu stiu ce sa faca.

Intelegand pericolul mortal care pandeste statele-natiune din Europa, liderii europeni, fie ei de dreapta sau de stanga, au optat pentru strategia austeritatii in incercarea de a reduce deficitele si de a nu scapa definitiv de sub control problema datoriilor suverane. Faptul ca liderii au inteles corect pericolul nu inseamna insa ca strategia va si functiona.

Zecile de milioane de asistati social nu vor accepta, de bunavoie, sa fie retrimisi la munca, dupa ce 40 de ani au trait excelent din banii imprumutati de guverne in numele tuturor celorlalti. Iar guvernele occidentale, captive ale unor „elite” politice, intelectuale, mediatice care diabolizeaza, tot de vreo 40 de ani, functiile represive si justitiare ale statului, fie ele si perfect democratice, ridicand in schimb in slavi „dreptul” indivizilor care nu fac nimic de a fi intretinuti de cei care care muncesc, vor avea probleme uriase in a-i trimite inapoi la munca.

Si acesta nu este singurul pericol. Birocratia de la Bruxelles adulmeca de ceva timp sansa extraordinara de a avansa integrarea europeana, pe care popoarele europene n-ar fi acceptat-o niciodata in vremuri de prosperitate si avant economic.

Liderii de la Paris si Berlin se clatina tot mai evident, dupa fiecare intalnire sau summit, sub presiunile combinate care ii imping spre toboganul care ii va duce exact in „captivitatea” birocratilor nealesi de nimeni de la Bruxelles si a sistemului bancar in frunte cu BCE.

In Europa, spre deosebire de SUA, cel mai rau scenariu are si prima sansa: aparitia unui „Imperiu fara imparat”, controlat de o birocratie impersonal-eficienta, socializanta, redistributiva, anti-capitalista, anti-liberala, amorala si ostila traditiilor iudeo-crestine. Evitarea acestui risc este marea batalie a vremurilor noastre.

      Articole recomandate