Acum 5 ani, într-un autocar, în drumul meu spre Chișinău am fost martorul involuntar al unei discuții dintre doi “pațani” din Moldova. Erau chiar în fața mea și își împărtășeau părerile despre România, despre români. Le zic “pațani” pentru că erau îmbrăcați “po pațanschi” și vorba le era “pațanscaia”. Îmi cer scuze de la cei care nu înțeleg slangul, pațan înseamnă băiat, din rusă, dar se traduce mai exact – băiat de băiat. Iar derivatele de tipul “po pațanschi”, “pațanscaia” s-ar traduce șmecherește, de șmecher. În fine. Din sutele de detalii extrem de amuzante mi-a rămas în memorie unul singur. Evident, și acesta teribil de amuzant. Un “pațan” își exprima opinia despre felul de a vorbi al băieților din România. Romișii (românii), își începe explicația pațanul, vorghesc ca gomișii (homosexualii). Când îi vezi cum se strâmbă și se fărâmă, ca pișeana (biscuitele) în lapte… Da vorghești, uăi, normal, nu te strâmba!
De multe ori am fost întrebat, dar de ce nu vorbești cu “acșent”? Cum ți-ai pierdut “acșentul”? De regulă cei din România trec ușor peste asta – că nu vorbesc cu “acșent”. Se mai miră unii un pic și gata. Cei din Republica Moldova însă sunt mai insistenți. De ce vorbești așa? Cum de nu vorbești cu “acșent”? Așa am ajuns la concluzia că “acșentul” moldovenesc este foarte important în special pentru moldoveni. Important, dar mai ales o sursă de stres și de frustrare. Nu știu de ce moldovenii fac mare caz din accentul lor. Unii se simt prost… Mie îmi place. Pavel Stratan, de pildă, a făcut o afacere din accentul său. Adică, dacă asta te reprezintă nu ai decât să “grăiești moldovenești”. Desigur, să vorbești corect gramatical. Tuturor moldovenilor care mă întreabă le spun același lucru. Nu e nicio problemă dacă vorbești cu accent. Nu ai de ce să te simți diferit, ciudat. “Acșentul” nu trebuie să te inhibe. Pe de altă parte, nu îi pot înțelege pe moldovenii care se cred superiori celor care vorbesc fără “acșent”. De exemplu, “păţanii” de mai sus cred că rostirea fără acșent a limbii române este fără rost și că doar femeile pot vorbi “românește” fără să se simtă ciudat.
–
Eu, de pildă, vorbesc fără “acșent”, iar după 8 ani de stat în București trebuie să ai urechea foarte fină pentru a-l prinde. Dar asta mi-e meseria. Ar fi culmea să discut cu sursele mele cu “acșent”. Desigur, cu prietenii, cu rudele, cu părinții revin la el de parcă aș avea un releu în cap: ţac, “acșent”, ţac, fără “acșent”. Pe fetiţa mea o învăţ să vorbească fără accent. Din fericire societatea nu o să o strice cum s-ar întâmpla la Chişinău. Mulţi părinţi din Moldova încep să-şi înveţe copii de mici să vorbească fără “acşent”, dar eşuează. De ce? Pentru că societatea este plină de astfel de “păţănaşi”, care îţi cer să vorbeşti normal, “să nu te strâmbi” şi pentru că mama sau tata nu sunt un exemplu viu pentru copil. Cu alte cuvinte, deşi vor să-şi scape copii de “acşent”, mulți părinți sunt comozi şi nu renunță la acesta.
–
Ps: Poza este una simbol, la Chişinău până şi telefoanele pot avea “acşent”… rusesc.
Un articol scris de Vitalie Cojocari, pe blogul său: cojocari.ro
