‘’Ziua în care am încetat să mă grăbesc’’. Povestea înduioșătoare de viață a unei mame foarte ocupate

Rachel Macy Stafford este o femeie și o mamă. Aceasta a scris un mesaj foarte dur, emoționant și real despre cât de important e să nu te grăbești atunci când ai copii.

……

Atunci când trăiești o viață nebună, fiecare minut e contabilizat. În mod constant simți că trebuie să te consulți cu lista, să stai cu ochii la ecran și să alergi undeva. Și cum nu ai încerca să împarți timpul și atenția, și cât de multe sarcini diferite nu ai încerca să rezolvi – oricum nu ți-ar ajunge timp să le reușești pe toate.

Aceasta a fost viața mea timp de doi ani nebuni. Gândurile și acțiunile mele controlau notificările electronice, tonurile de apel și conversațiile umplute pînă la refuz. Și, deși fiecare fibră a sufletului meu dorea să găsească timp pentru toate treburile în programul meu supraîncărcat, nu îmi reușea nicidecum.

Și asta până 6 ani în urmă, când am fost binecuvântată prin chipul calm, fără griji și cu miros de flori al unui copil.

Când aveam nevoie să plec, ea începea să caute o  coroană strălucitoare în geanta mea.

Când trebuia să fiu undeva cinci minute în urmă, ea mă ruga să-i fixez jucăria de scaunul automobilului.

Când trebuia să iau o gustare rapidă, ea se oprea brusc ca să vorbească cu o femeie mai în vârstă, care semăna cu bunica ei.

Când aveam doar treizeci de minute pentru a ajunge undeva, ea îmi cerea să opresc căruciorul ca să mângâie fiecare câine care trecea pe alături.

Când aveam o agendă completă, care începea la 6 dimineața, ea îmi cerea să sparg ouă și foarte încet și cu grijă începea să le amestece în mixer.

Acest copil lipsit de griji a fost mereu pentru grăbita de mine un adevărat cadou. Dar atunci n-am înțeles. Când trăiești o viață nebună, viziunea ta asupra lumii devine foarte îngustă – tu vezi doar ceea ce urmează pe ordinea de zi. Și tot ceea ce era imposibil de bifat în program era o pierdere de timp .

Ori de câte ori copilul meu m-a facut să mă abat de la program, am avut o scuză ” Nu avem timp pentru asta”. Prin urmare, cele două cuvinte pe care le -am spus de cele mai multe ori copilului meu iubit în viață au fost: “Hai, mai repede.”

Începeam propozițiile mele astfel.

Vino repede, ne grăbim.

Și se terminau cu propunerea.

Vom pierde totul, dacă nu ne grăbim.

Și începeam ziua la fel.

Grăbește-te și mănâncă micul dejun. Grăbește-te și îmbracă-te.

Și încheiam ziua mea cu același cuvânt.

Perie-ți dinții, cât mai curând posibil. Urcă rapid în pat.

Și, deși cuvântele “rapid” și “grăbește-te” puțin sau în nici un fel nu afectau viteza copilului meu, le spuneam oricum. Chiar mai mult decât cuvintul “te iubesc”.

Adevărul doare, dar adevărul vindecă…și mă ajută să devină o mamă cum aș vrea să fiu. Dar într-o zi totul s-a schimbat. Luasem pe fiica mea cea mare de la grădiniță, am venit acasă și am coborât din mașină. Acest lucru nu s-a întâmplat atât de repede pe cât și-ar fi dorit fiica cea mai mare, și i-a spus surorii mai mici: “Cât ești de lentă!”. Și când copila și-a trecut brațele după gâtul meu și a oftat exasperat, am văzut în ea pe mine – aceasta a fost o priveliște sfâșietoare.

Am pus presiune în mod constant, am împins și grăbit micul copil, care dorea doar să se bucure de viață. Mi s-au deschis ochii. Și dintr-o dată am văzut clar ce rău existența mea grăbită aduce copiilor mei. Deși vocea mea tremura, m-am uitat în ochii copilului meu și i-am spus: “Îmi pare rău că te-am făcut tot timpul să te grăbești. Îmi place că nu te grăbești niciunde, și vreau să fiu ca tine.”

Ambele fiice s-au uitat la fel de surprinse la mine, și fața celui mic s-a luminat de bunătate și înțelegere. “Promit să fiu mai răbdătoare de acum înainte,” i-am spus și am îmbrățișat copilul meu creț, care strălucea de promisiunea neașteptată a mamei ei.

A fost destul de ușor să alung “grăbește-te” din vocabularul meu. Mult mai greu a fost să acumulez răbdare, să-l aștept pe copilul meu care nu se grăbea nicăieri. Pentru a ne ajuta reciproc, am început să-i ofer un pic mai mult timp pentru a se pregăti, atunci când trebuia să mergem undeva. Dar uneori, necătând la aceasta, întârziam. Atunci mi-am promis că voi întârzia doar acești câțiva ani, cât ea este încă mică.

Când ne plimbam fiica sau mergeam la magazin, îi permiteam ei să dea ritmul. Și atunci când ea se oprea pentru a admira ceva, eu îmi alungam planurile din cap și pur și simplu o urmăream. Am fost martoră la expresiile de pe fața ei, pe care nu le-am mai văzut înainte. Am studiat adânciturile de pe mâinile ei și apoi cum ochii i se încrețeau în timp ce zâmbea. Am văzut cum alți oameni răspundeau, atunci când ea se oprea ca să vorbească cu ei. Mă uitam cum ea studiază insecte interesante și florile frumoase. Ea era un cercetător, și eu am realizat că cei care contemplează în lumea noastră nebună – sunt daruri rare și uimitoare. Fiica mea a fost un cadou pentru sufletul meu agitat.

Promisiunea să încetinesc a fost făcută în urmă cu aproape trei ani. Și de atunci a trebuit să depun mult efort pentru a trăi într-un ritm mai lent, să nu fiu distrasă de agitația de zi cu zi și să acord o atenție la ceea ce este cu adevărat important. Din fericire, cea mai mică dintre fiicele mele îmi amintește mereu despre asta. De fapt, într-o zi ea mi-a amintit încă o dată despre asta.

Într-o zi de vacanță am mers împreună, după o plimbare cu bicicleta, să cumpărăm înghețată. După ce am cumpărat inghețata, fiica mea s-a așezat la o masă în apropierea cortului, admirând turnul rece din mână. Dintr-o dată a apărut o preocupare pe fața ei: “trebuie să mă grăbesc, mama?”

Aproape am plâns. Probabil cicatricele din viața grăbită din trecut niciodată nu vor dispărea complet, m-am gândit cu tristețe.

Și, în timp ce copilul meu se uita la mine, încercând să își dea seama dacă este nevoie să se grăbească, am realizat că am acum o alegere. Aș fi putut sta și să mă gândesc cu tristețe cum de multe ori în viața mea am grăbit-o… sau aș putea sărbători faptul că astăzi eu încerc să fac lucrurile diferit.

Am decis să trăiesc cu ziua de azi.

Nu e nevoie să te grăbești. Doar nu te grăbi” – i-am spus încet. Fața ei s-a luminat imediat iar umerii s-au relaxat. Și așa ne-am așezat una lângă alta, bârfind, despre ceea ce vorbesc când cântă la o chitară hawaiiană copiii de 6 ani. Au fost chiar și momente când am stat în tăcere, zâmbind una alteia și admirând împrejurimile și sunetele din jurul nostru.

Am crezut că copilul meu are de gând să mănânce înghețata până la ultima picătură. Însă atunci când ea a ajuns aproape de final, ea mi-a dat o lingură plină cu cristale de gheață și suc dulce.” Am păstrat ultima linguriță pentru tine, mama” – a spus fiica mea cu mândrie. Când am lăsat bucățele de gheață să îmi potolească setea, am realizat că numai ce am semnat un contract pe viață.

I-am dat copilul meu un pic de timp … și în schimb, mi-a dat ultima lingură și mi-a reamintit că aroma devine mai dulce și dragostea vine mai des atunci când te oprești, fără să te grăbești prin viață.

Și acum, de parcă…

…consumul fructelor cu gheață;

… alegerea florilor;

… punerea centurii de siguranță;

… ciocnirea ouălor;

…căutarea scoicilor de mare;

…admirarea buburuzelor;

…sau pur și simplu mersul pe jos…

Nu voi spune: “Nu avem timp pentru asta!” Pentru că, în esență, aceasta înseamnă : “Noi nu avem timp pentru a trăi “.

Să te oprești și să te bucuri de plăcerile simple ale vieții de zi cu zi – aceasta înseamnă să trăiești cu adevărat.

Articolul  în versiunea engleză îl găsești pe handsfreemama.com