Orheiul Vechi, muzeul de sub cerul liber al Moldovei

Există destinații în care, ori de câte ori ai merge, tot ai ce admira. Împrejurimile Orheiului nu fac excepție, unde totul respiră istorie.

La doar 60 de kilometri de Capitală, timpul parcă a rămas în loc. Cât cuprinzi cu ochii, vezi grote, peșteri, caverne și călugări sihastri. Pare că toată istoria Moldovei s-a adunat la Orheiul Vechi. Legenda spune că primii oameni s-au stabilit aici cu 40.000 de ani în urmă, iar de-a lungul timpului s-au perindat tracii, geții, dacii și alte neamuri.

Promontoriul central sau locul propriu-zis al Orheiului medieval si al altor situri arheologice din diferite epoci istorice cu o arhitectura reprezentativa, valuri de pamant, citadele, complexe din piatra, poarta denumirea de Pestere, nume provenit de la multiplele pestere sapate in malul de vizavi al Rautului. Promontoriul are o forma ovala neregulata, orientat de la vest spre est, cu lungimea de 2000m, latimea maximala de 700m este inconjurat din trei parti (nord, est si sud) de apa Rautului, adunata intr-un canion foarte adanc, sapat in straturile de calcar sarmatian (de circa 16-18 milioane ani vechime), cu maluri stancoase si priporoase, cu o inaltime de pana la 100-120m, constituind o adevarata fortareata naturala.

Peisajul stâncos scăldat de apele Răutului prezintă înălţimea monumentului în timp. Peisaje ce redau sentimente de măreţie şi dragoste pentru istorie. Peisaje stâncoase ce numai la o simplă privire te farmecă prin felul lor de a rezista în pofida scurgerii timpului şi care te încălzesc chiar dacă sunt reci. Statornicia însemnată prin credinţă, credinţă însemnată prin tărie, căci lângă clopotniţă, deasupra mănăstirii din Butuceni, exact la marginea prăpăstioasă a promontoriului e instalată o cruce masivă din piatră datată cu secolul XIII, care se îmbină organic în peisajul sacru al mănăstirii, ca un simbol al fundamentării veşnice a locaşului subteran sfânt.



Privelişti ce vorbesc şi redau impresii, impresii şi răscoliri de sentimente, sentimente ce nasc noi impresii, că o dată ce ţi-a înălţat privirea spre crucea ce domină împrejurimile sau relieful stâncos scăldat de apele line ale Răutului, să nu mai fii în stare să le poţi lua de acolo, să vezi cum te cheamă  la ele, să le citeşti istoria şi evoluţia lor.