O istorioară despre simpla bunătate omenească

Fiecare dintre noi are propriile amintiri despre copilărie – vesele, amuzante, emoționante și triste. În timpul copilăriei, desigur, culori sunt mai aprinse, cerul mai albastru, copacii mai înalți, iar bunătatea rămână neschimbată. Iar asta e o istorie despre ea, despre simpla bunătate omenească.

”Sunt singurul fiu al mamei. Ea s-a căsătorit târziu și doctorii i-au interzis să nască copii. Mama nu i-a ascultat pe medici și, mergând la risc, era deja în a 6-a lună de graviditate când a mers pentru prima dată la consultații medicale.

Eram un copil dorit: bunica și bunelul, tata și până și sora lui mă iubeau, iar mama, mama pur și simplu mă adora.

Ea începea să lucreze foarte devreme și, înainte de serviicu, trebuia să mă ducă la grădiniță. Pentru a reuși să ajungă la serviciu, mama mergea cu primele autobuze și tramvaie, care sunt conduse, de regulă, de unele și aceleași persoane. Ieșeam cu mama din tramvai, ea mă ducea până la poartă, mă transmitea educatoarei și fugea înapoi la stație și.. aștepta următorul tramvai.

După câteva întârzieri la serviciu, ea a fost avertizată că, dacă se mai repetă, va și concediată. Iar mama, din motiv că noi trăiam foarte modest și salariul tatălui nu ne-ar fi fost de ajuns, luându-și inima-n dinți, s-a gândit la o soluție: să mă lase să merg singur, un copil de trei ani, de la stația la poarta grădiniței, cu speranța că voi ajunge acolo în siguranță.

Totul s-a primit din prima, deși aceste clipe au fost pentru ea cele mai lungi și mai înspăimântătoare din viață. Ea alerga prin tramvaiul pustiu pentru a vedea dacă am intrat pe poartă sau încă mă mai plimb prin zonă, învălătucit într-o geacă cu fular, ciubote și căciulă.

Peste câtva timp, mama a observat că tramvaiul începea să plece de la stație foarte încet și prindea viteză doar după ce poarta grădiniței nu se mai vedea. Asta a durat trei ani, cât timp am mers la grădiniță. Mama nu putea, dar nici nu putea să-și explice un asemenea fenomen. Conta faptul că putea sta liniștită în privința mea.

Totul s-a lămurit abia peste câțiva ani, când am început să merg la școală. Mergeam cu mama la ea la serviciu când conducătoarea tramvaiului m-a strigat din față:

- Bună, băiete! Ai crescut atât de repede! Mai ții minte când eu cu mama ta te petreceam la grădiniță?

Au trecut mulți ani, dar de fiecare dată când trec pe lângă acea stație de tramvai îmi amintesc acest mic episod din viața mea și parcă lumea devine mai frumoasă și mai bună la suflet doar pentru că o femei a reținut un întreg tramvai de atâtea ori, pentru a o persoană necunoscută să fie mai liniștită sufletește.”

Sursa