Generația care s-a pierdut pe undeva

Un material scris și redactat de Andreea Lupescu, jurnalistă, redactor Metropotam.ro. Despre generația care s-a pierdut pe undeva.

linie

Da, am citit despre generatia Peter Pan, cei care nu se mai casatoresc si nu mai fac copii, am citit si despre corporatisti versus (pseudo)artisti, numai ca nimeni nu a vorbit pana acum despre noi, generatia care s-a pierdut pe undeva.

Avem 24-28 de ani. Nu am trecut prin comunism, dar am gustat din combinatiile lui. Am crescut cu Cartoon Network in engleza si am mestecat guma Turbo, dar nu despre asta e vorba aici.

Cand eram in liceu, credeam ca vom schimba lumea, credeam ca vom ajunge cunoscuti sau importanti, ca ceea ce vom face va fi GRANDIOS.

Am citit mult. Ne-am uitat la filme. Am invatat limbi straine. Am plecat prin alte tari in vacante sau la studii. Ne-am intors. Ne-am intors si am ramas AICI.

4938005-R3L8T8D-650-3

Nu ne-am ascultat parintii. Nu am dat la Medicina sau la Drept pentru ca ziceau ca „e de viitor”. Ne-am dus la Comunicare, la Jurnalism, la Teatru, la Regie, la Coregrafie sau, daca chiar nu ne gasisem vocatia – la ASE. Nu am vrut sa plecam din tara, desi am fi putut.

Am trait mereu cu senzatia ca prin arta vom ajunge sa schimbam mentalitati si ne vom pune talentul in valoare, prin scris, jucat, regizat, creat.

Atunci cand aveam 18 ani, ne gandeam ca cei de 25 sunt batrani si ca SIGUR la 26 de ani vom fi mutati la casa noastra, eventual casatoriti si cu un copil pe drum.

Acum avem 24-28 de ani. Suntem necasatoriti si fara copii, dar avem wallul plin de poze de la fosti colegi de generala care nu mai inceteaza cu pozele de la nunta, botez, vacanta la mare, copilul dezbracat.

(Chiar asa, dragi mame, fac o scurta paranteza. Stiu ca bebelusul este centrul universului vostru, e si normal. Si ca ramane copilasul vostru si dupa ce implineste 5,6,7…X ani. Dar, data viitoare cand puneti zeci de poze cu el dezbracat, in diverse ipostaze, ganditi-va la facebook ca la un paradis la pedofililor.

Nu trebuie sa stergeti pozele, Doamne Fereste, macar schimbati optiunile de privacy si selectati Only Me. Ca oricum, doar pe voi va priveste de fapt. Copilul acela o sa va multumeasca intr-o zi.)

Revenind. Am trecut prin facultate. Am mers la cursuri de specializare, la workshopuri. Ne-am laudat ca i-am vazut pe Godard, Kieslowski, Tarkovski, Lars Von Trier, Fellini, Kim Ki Duk, Wong Kar Wai, ca i-am citit pe Sartre, Henry Miller, Kundera, Boris Vian, Eugen Ionescu, Bukowski, Kafka, Cioran, Eliade, ca am mers la conferinte, la lansari de filme, de carte, de teatru, de moda.
Sursa foto 1, 2

Parintii nostri nu au avut pile in domeniul ales de noi; „daca nu ne-ai ascultat si ai dat la facultate de capul tau, acum descurca-te. Noi n-avem ce sa-ti facem.”

Ce sa ne mai lungim, am trecut prin joburi sezoniere, am colaborat cu diverse reviste obscure, am participat la proiecte europene de unde banii intarziau sa apara, am avut sefi care nu ne-au facut contracte de munca, apoi au „uitat” sa ne dea banii, am cautat, am cautat si am tot cautat. Ne-am cautat locul.

Asta nu inseamna ca nu ne-am revoltat atunci cand ii vedeam lucrand in companii mari, pe o caruta de bani, pe fostii nostri colegi care faceau greseli gramaticale, care nu stiau sa lege 2 cuvinte sau al caror film preferat era unul de duzina de la Hollywood.

Da, i-am dispretuit. Nu, nu am facut nimic in sensul asta. Da, ne-am lamentat si am discutat despre asta cu „cei ca noi”.

Cei ca noi sunt acum:

– actori buni care in loc sa joace in filme mari sau pe scene mari, au tot felul de jobulete, pentru a-si plati facturile: animatori la petreceri, voice-over pe diverse spoturi, editori la diverse site-uri;

– cantareti talentati care isi inregistreaza piesele pe cont propriu, isi organizeaza concertele de unii singuri si spera la o recunoastere care intarzie sa apara, apoi se ingroapa in alte joburi, ca sa isi poata plati chiria;

– jurnalisti care nu au mai avut loc in presa si lucreaza acum in PR – adica dau mailuri si telefoane;

– publicitari care sunt in internship de un an si tot asteapta sa prinda un Cannes, dupa ce au plecat de la celalalt internship care a durat 6 luni;

– ASE-isti care lucreaza la companii farmaceutice si se ocupa de „acte”;

– absolventi de Drept (care facut facultatea pentru ca asa au vrut ei, nu pentru ca i-au presat parintii) care introduc date in tabelele Excel ale firmelor;

– fotografi talentati care isi platesc chiria din nunti si botezuri si lucreaza, in rest, pe proiecte no-budget;

– scriitori care-si recitesc documentele Word si nu au nicio sansa la editurile din Romania, paranoice in legatura cu subiectele tabu;

– absolventi de Poliehnica, ajunsi in IT, care castiga mult, dar nu mai au timp sa isi cheltuiasca banii sau sa se dedice unui hobby.

– si toti cei care simt ca sunt pregatiti sa faca mult mai mult de atat, numai ca nu isi gasesc contextul potrivit.

Daca ne uitam in jur, ne dam seama ca nimeni nu este acolo unde visa. Ca nimeni nu are jobul pentru care s-a pregatit, a invatat, nu a dormit nopti, a dat examene. Sau mai rau: a ajuns la jobul dorit, numai ca tot ceea ce a invatat la scoala este inaplicabil la locul de munca.

1150359_10151764793610999_625290761_n

Cautam modele. Ne uitam la poze vechi cu regizori, actori, scriitori, muzicieni. Citim despre vietile lor. Incercam sa gasim similitudini. Degeaba. Suntem in 2013 si tanjim dupa o epoca boema, care a disparut sau e pe cale sa dispara.

Cu toate astea, inca mai avem rabdare. Inca ne uitam la filme bune, citim, ne gandim ca mai trebuie sa asteptam, ca trebuie sa ne „sincronizam”, ca nu putem schimba lumea asa, de unii singuri. Trebuie sa ne adunam macar 3 oameni ca sa facem un proiect bun, trebuie sa ne adunam macar 4 oameni ca sa facem un scurtmetraj misto, trebuie sa fim 2 ca sa ne impingem de la spate si sa nu renuntam pe drum.

Suntem o generatie care s-a pierdut pe undeva si care e cat pe ce sa renunte. Ne-am pierdut motivatia si ne e frica sa nu fim prea putini.

Un articol scris de Andreea Lupescu, pentru portalul: metropotam.ro