Astăzi mă despart de Londra

Sabina Alexandra este o tânără care trăiește de ceva timp în Londra, orașul în care a mers să-și facă studiile, având așteptări mari de la viață și de la acest oraș minunat. Realitatea însă a forțat-o cu picioarele pe pământ, ea fiind nevoită să lucreze încontinuu pentru a-și putea plăti chiria și studiile.

E un oraș de vis, dar nu pentru cei care merg acolo pe cont propriu. Iată istorioara ei, scrisă original în engleză, pe care noi am tradus-o pentru voi.


“Este minunat să ai 20 de ani și să locuiești în Londra. Este palpitant, oportunitățile sunt la  tot pasul și ești înconjurat de lucruri uimitoare. Cel puțin asta se spune.

Din păcate, nu tinerii ce trăiesc în Londra sunt cei ce fac aceste afirmații.

Pentru un timp, asta a fost și părerea mea, că Londra era cel mai bun oraș în care te-ai putea dezvolta. Credeam că cei care decideau să se mute în Amsterdam, Africa de Sud sau cei ce rămâneau în România erau pur și simplu nebuni. În fanteziile mele, Londra era net superioară și orice altă alegere ar fi fost o greșeală de proporții. Însă cu cât petreceam mai mult timp în Londra, cu atât mai mult perspectiva mea a început să se schimbe.

M-am mutat în Londra la vârsta de 19 ani. Venisem aici pentru a studia, și deoarece nu aveam nici cea mai vagă idee ce să aleg, am ajuns la o universitate de toată jena. Venind din România, București, credeam cu naivitate că până și cea mai obscură universitate din Londra va fi superioară celei mai renumite universități din România. Am ales universitatea Londra Met pentru că era poziționată chiar în mijlocul Londrei, însă la timpul respectiv, nu știam că cele mai bune universități din marele oraș erau tocmai acelea de la periferie. Morala este că în cazul în care cineva vrea să se mute vreodată în Londra, să nu facă greșeala de a se înscrie la universitatea Londra Met.

Deoarece universitatea aleasă de mine nu era una de un standard ridicat, nu am avut nici prea multe persoane cu care să mă pot împrieteni. Venind dintr-o familie modestă din Europa de Est, am fost nevoită să mă angajez cu normă întreagă pentru a mă putea susține financiar. Iar asta a însemnat foarte puțin timp liber. Nu am avut luxul de a-mi petrece o seară de miercuri prin cluburi cu colegii, nici de a sta ore întregi prin cafenelele Starbucks meditând la sensul vieții. Îmi tot spuneam ca va fi bine, că totul se va rezolva odată ce voi absolvi facultatea, când mii de oportunități îmi vor apărea în cale. Însă chiar dacă oportunitățile există, acestea nu vin în ajutorul unei românce de 20 de ani cu o diplomă în Arte.

Dacă visul tău este să scrii, să lucrezi în lumea modei ori a artei, sunt câteva realități dureroase care trebuie acceptate. Stagiile neplătite nu sunt o opțiune decât dacă ai o familie în Londra, ori cel puțin amici ale căror canapele să le acaparezi pe o perioadă nedeterminată. Până și salariul primit lucrând cu normă întreagă este mai mult o glumă decât orice altceva. Este extrem de dificil să trăiești cu 1500£  pe lună, din care trebuie plătită chiria, facturile, mâncarea și biletele pentru metrou. Lucrurile ar putea fi diferite dacă știi să lucrezi cu programul Photoshop, sau dacă ai studiat informatică ori economia. Însă mie nu îmi place nici informatica, nici matematica. Eu mă regăsesc în cuvinte și istorie.

Citind revistele, blogurile, cărțile și emisiunile televizate din zilele noastre, putem observa că pretutindeni se vorbește despre același lucru; despre urmarea viselor și a pasiunilor. Pare că elita este terifiată de ideea unui loc de muncă altfel decât cel visat. După ce am auzit sute de povești despre oameni care și-au transformat hobby-urile în afaceri de succes, am rămas mai confuză ca niciodată. Cum rezolvi conflictul dintre ceea ce îți dorești să faci și ceea ce trebuie să faci pentru a te întreține? Ce faci dacă tu dorești să scrii, însă piața are nevoie de persoane specializate în domeniul tehnologiei sau finanțelor? Renunți la scris pentru a te reprofila pe domeniul tehnologiei?

După o perioadă de câțiva ani în care am trimis eseuri revistelor Vogue și Elle am realizat că doar studenții școlilor private beneficiază de stagii ori job-uri. Dar asta nu este tot; mai târziu am înțeles că în ciuda eforturilor mele, acești absolvenți ale școlilor de top sunt cei care într-o zi își vor permite să cumpere o casă în Londra, în timp ce eu sunt damnată să îmi împart căminul cu tot felul de străini. Cu aceast viitor sumbru în gând, am decis să renunț la ceea ce mă pasiona în favoarea la ceea ce se cerea. Însă nici asta nu a funcționat.

Pe lângă faptul că nu suntem egali în fața oportunităților, am învățat și o lecție dificilă despre multitudinea de opțiuni pe care le oferă Londra. Ca să poți avea un trai decent în acest oraș, trebuie să lucrezi ca un maniac. Când spun un trai decent, mă refer la posibilitatea de a lucra aproape de casă, nu la 2 ore distanță ori la libertatea de a merge la un film din când în când; toți acești factori aparent minori care puși laolaltă fac diferența.

Toate deciziile pe care le luăm au un preț, iar costul unei vieți decente în Londra a însemnat pentru mine irosirea a jumătate din salariu doar pe chirie și incapacitatea de a pune bani deoparte. Ironia stă în faptul că deși aș fi pus bani deoparte, aș fi ajuns să îi cheltui pe pantofi sau vacanțe, pentru că economiile mele nu ar putea fi niciodată de ajuns pentru a cumpăra ceva substanțial, cum ar fi o locuință.

Londra este un oraș care nu doar că te intrigă, dar te și atrage, când vine vorba de opțiuni, și înainte să-ți dai seama, devii dependent de ideea unui acces nestingherit la orice dorești. Cumpărăturile în magazinul Whole Foods sunt terapia mea. Vizitarea galeriilor de artă și vizionarea unor piese de teatru în weekend reprezintă perfecțiunea. Mâncatul în tot felul de restaurante sofisticate, plimbările pe fel de fel de străzi majestice devin obiceiuri. Ajungi să te întrebi cum ai putea trăi într-un oraș unde societatea e defectă și  sistemul este corupt, în timp ce Londra este un oraș atât de civilizat și dezvoltat, unde totul funcționează așa cum ar trebui, iar oamenii sunt și ei politicoși. Pentru un timp, poate chiar ai crede că acestea sunt lucrurile care îți fac viața mai bună. Am crezut și eu, până într-o dimineață în care m-am trezit realizând că toate aceste lucruri sunt doar suprafața a ceea ce este viața de fapt.

Realitatea este că atunci când lucrezi de la ora 9 dimineața până la ora 19 seara, nu prea mai rămâne timp să te bucuri de toate lucrurile frumoase pe care Londra le are de oferit. Iar atunci când te întorci acasă și e pustiu, când nu e nimeni acolo să te îmbrățișeze, îți dai seama că restaurantele sofisticate și muzeurile renumite nu sunt nici pe departe de ajuns.

Un francez mi-a spus cândva că londonezii sunt mereu triști și nervoși. M-a pus pe gânduri, și mi-am dat seama că acum, și eu sunt aproape mereu tristă și nervoasă. Nervoasă pentru că dimineața în metrou, mergând către lucru, oamenii mă împing de colo-n colo și îmi tușesc în față. Nervoasă pentru că uneori locul de muncă devine atât de stresant încât nici yoga nu mai ajută. Tristă că îmi mai rămân doar 3 ore pe zi pentru mine. Tristă pentru că prietenii nu se mai distrează, pentru că a devenit greu să ne întâlnim, pentru că fiecare e stresat iar distanța dintre noi e prea mare. Nu e ca și cum aș avea mulți prieteni, pentru că unui străin în Londra îi este mai greu să își facă prieteni decât să găsească un apartament care să îi placă.

Aici oamenii tind să mențină prieteniile legate în școală, și cu cât înaintează în vârstă, cu atât scad șansele de a te putea împrieteni cu ei. De-a lungul timpului am încercat din greu să leg prietenii, însă am eșuat de fiecare dată. Nu e numai deocarece britanicii sunt reci, e vorba și despre o barieră culturală peste care e greu de trecut. Oamenii sunt politicoși, vor ieși cu tine la bere, te vor întreba ce planuri ai pentru weekend iar apoi se vor opri din a te asculta chiar când ești în mijlocul poveștii. Londonezii vor fi mereu politicoși față de tine, însă te vor face să simți că ești străin.

După doi ani în care am împărțit apartamentul cu aceeași persoană, tot nu pot obține de la el  mai mult decât câteva gesturi de politețe. Are 36 de ani, își petrece timpul cu prietenii făcuți în liceu și nu are niciun interes de a se împrieteni cu mine. Îmi amintesc o întâmplare de acum vreo două săptămâni când ajunsesem acasă, înfrigurată, obosită și înfometată, iar el tocmai scotea o lasagna imensă din cuptor, însă nici măcar nu i-a trecut prin gând să îmi ofere și mie o felie. În România, chiar dacă te-ai fi dus acasă la un necunoscut și acesta ar scoate ceva din cuptor, te-ar lega de scaun și te-ar forța să mănânci și tu. Nu mă dau în vânt după lasagna și aveam o salată gata pregătită în frigider, însă aceste diferențe culturale mă șochează mereu.

Este chiar paradoxal cum într-un oraș atât de mare e așa de greu să îți faci prieteni. Dar dacă te gândești mai bine, cu cât sunt mai multe opțiuni, cu atât e mai greu să faci o alegere bună și să cunoști oameni cu care chiar poți avea o relație de prietenie. Mereu am tânjit să am prieteni adevărați, dar pentru unii, multitudinea de opțiuni elimină posibilitatea unei relații stabile.

Londra este un oraș în care oamenii par a suferi toți de hiperactivitate. Toată lumea aleargă, la propriu și la figurat. Mereu se grăbesc să ajungă undeva, însă nu îi pot învinovăți pentru că devine greu să te concentrezi asupra unui singur lucru atunci când totul se învârte în jurul obsesiei de a face cât mai mulți bani. Pierzi simțul realității și nu mai rămâne timp pentru a te opri să admiri frumusețile și toate lucrurile uimitoare care te înconjoară. Zi de zi, când merg spre locul de muncă cu autobusul, observ cum nimeni nu acordă atenție priveliștei. Oamenii sunt absorbiți de telefoane, ziare, sau stau pur și simplu triști, privind în gol.

Pe această insulă rece și ploioasă, chiar oamenii devin și ei mici insule. Boala pe care Londra o poartă nu e starea perpetuă de gri. E singurătatea. După aproape 6 ani de când m-am mutat aici, abia acum am ajuns să înțeleg de ce majoritatea prietenilor pe care mi i-am făcut aici au părăsit Londra. Iar acum a venit timpul să recunosc că aici nu este nici căminul meu. Dar sunt pregătită să descopăr lucruri noi, cu toate că mă bântuie o teamă că am primit de la Londra un cadou pe care nu l-am cerut; un sentiment că oriunde mă duc,voi fi mereu doar o străină.”

Yupi!

Hai să fim prieteni

Cu fiecare like noi devenim mai buni

Abonează-te!

Lasă-ne adresa ta de e-mail, iar noi vom avea grijă să primești cele mai bune articole de pe Yupi.md